Am uitat alfabetul speranţei, cred că nici nu l-am ştiut bine…
prea multe apusuri şi doar un singur răsărit
ce se scăldau în apa străvezie a Timpului.
Am păşit grăbită peste orele-nmugurite ale toamnei,
bruma ofilise ultima crizantemă de octombrie,
doream să culeg flori de vise şi vise de dor,
Pomul Cunoaşterii se înălţase dincolo de noi,
câte o frunză tresărea atinsă de lacrima zilei,
împleteam secundele cu sfială, înainte de-a răsări luna,
la douăsprezece noaptea sau ghemuit într-un colţ al inimii
obosite şi dezamăgite de atâta uitare,
EU adormisem pe-o boabă de rouă- devenită stea.
Am uitat alfabetul fericirii, îl ştiam cândva pe de rost,
făceam din orice gând, bucurie
ce-o sădeam in albastrul ochilor şi-n floarea de mai,
o sfinţeam cu vorbe, cu promisiuni frumoase,
a rezistat atâţia ani fără să-şi usuce petala
pânâ când, o ploaie rece, de toamnă târzie, a invins-o.
-->
Comentarii