La capăt de noapte
cu tâmplele albite
un albastru murdar
se răsuceşte fluid
înfiorare de reci chemări
Între lumină şi întuneric
ţi-aud tristeţea
neputinţa
să-ţi înfrângi
răscolirea furtunilor în adânc
lacrima aceea de înflorire
într-o tomnatică primăvară
desferecare de zbor să-ţi fie
sevă ultimului anotimp rămas
atinge-ţi gândul de inima mea
s-aprindem pe cer un zâmbet
până la cel din urmă oftat
e inutil să bem frigul azi
din ferpar ce va avea sa vie
întunericul
creşte din umbră
pe tăcute
înainte de strigătul tăcerii
când sufletul se lasă pradă ţărânei
columb rătăcit în lut de tristeţi
şi păsările albe
păsările albe…
-->
Comentarii
un poem ca o adevarata primavara... si dincolo de ea, sufletul se lasa prada taranei, columb ratacit in lut de tristeti... Frumos!