Pornim prin lume de mână cu părinții, vrem s-o gustăm, s-o pipăim, s-o cunoaștem așa cum e și nu cum ne spun ei...
Și, în plin soare, în frumosul vieții, întâlnim umbra, nedreptatea, egoismul.
Mâinile celor dragi, ocrotitoare ne apără și ne pansează delicat primele răni sufletești.
Dor, dar vrem să le cunoaștem singuri, și întâlnim prietenii de joacă, de școală, de cartier. Toți sunt minunați în prima clipă, viteji, atotștiutori, apreciați! Apoi simțim ce goi sunt mulți dintre ei.
În mijlocul lor simțim prima dată singurătatea, ca un șoc, ca un țiuit de urechi, de suflet, de inimă.
Și fugim iar acasă, dar acel acasă ni se pare altfel. Nu e ce ne dorim, descoperim că și părinții sunt imperfecți, ca și lumea din jur, ca și noi...
Surprinși ne lovește în plin dezamăgirea, deziluzia.
Apar întrebări, pe care n-avem cui să le punem: De ce? Unde-i dreptatea, perfecțiunea? Există?
Răspunsuri de obicei nu primim, le vom descoperi, după o felie de viață. Și viața ni se pare urâtă, anostă tristă... Până apare dragostea! Prima, curată, uneori neâmpărtășită, ce satisface cumva setea de perfecțiune. Devenim proprii noștri Galilei: și totusi există...
Prima dragoste trece, cu gust amar sau dulce, vin altele sau alta, sufletul ne este rănit, totu-i pierdut, adormim cu lacrimi în suflet, pentru ca dimineața să vină cu un dram de speranță peste durerea ce ni se pare ca va rămâne pe veci... dar nu rămâne decât jarul ce nu se va stinge.
Iar deasupra soarele, natura ne trezesc la viață, la o nouă oportunitate de-a descoperi miracolele din gunoi.
Da, acum descoperim multe gunoaie în jurul nostru: cei ce odată păreau viteji, atotștiutori... care au ajuns și ei mari. Mult mai mari decât cei ca tine, care au stat cuminți la rând plini de bun simț (”- Ce prostie!” spun ei... ). Au dat din coate, au călcat pe ce-au putut și-au ajuns.
Așa înâlnim o nouă deziluzie , o altă lipsă din paradis, din visul minunat ce-l aveam la început de drum prin viață.
În fiecare din aceste locuri care ne-au făcut să ne doară, sunt suflete care au murit și n-au reușit să meargă mai departe. Privește-i atent: sunt morții vii! De nu vrei să fii ca ei, ia-ți sufletul strivit, inima rănită în brațe și mergi mai departe!
Miracolul vieții face ca cei mai loviți să devină cei mai buni: suferința înnobilează.
Când dă pe dinafară, sub formă de poezie, cânt, pictură sau orice altceva, stârnesc respectul și admirația celor ca tine. Dintre ei, apare, cand nu te mai aștepți, sufletul pereche, minunea adevărată a acestei vieți!
Și atunci abia să te gândești de merita să aștepți și să înduri tot restul...
N-o să gândești, e prea frumoasă clipa... din acest paradis imperfect.
O știu din propria-mi experiență.
Ce urmează? Habar n-am...
-->
Comentarii
Aurora, îți mulțumesc pentru comentariu, același respect pentru duioasele tale pagini în care mă ”copilăresc” cu drag...
Mult respect pentru această postare!
.
Aurora
Mulțumesc Emilia Popescu Rusu, un comentariu care mi-aduce bucurie!
Am lecturat cu plăcere, un eseu plin de îndemnuri înţelepte. Mi-a plăcut, "suferinţa înobilează"...
Și eu primesc ca pe un dar frumos comentariile dvs. dragă Rodica Nicoleta. Mulțumesc!
citesc ca de fiecare data, cu acelasi mare drag, expunerile dumneavoastra
Mulțumesc Gabriela!