paradoxuri
eu, ca buddha, aşez timpul în altă ordine,
toamnele şi iernile le las în urma amintirilor,
dar şi tăcerea iubirilor moarte, amintind
tumultul asurzitor al cascadelor sau zgomotul
surd al morţii care ţipă în urechi;
cine poate fi răspunzător de visele noastre,
de orbecăirea zilelor prin care ne ducem existenţa,
paradoxuri sau evoluţii contrare, timpul
ca o pepinieră a deznădejdii care vine
pe laptele zorilor, trezindu-mă din coşmaruri,
ca pe majestatea sa holderlin, însingurat,
cufundat în tristeţe, cu care adesea intru în vorbă;
el mă învaţă despre călătoria în nirvana,
despre hieroglifa pictată peste cer
din care fug încet umbrele amintirilor,
despre pasărea cu ciocul de aur ca dar al morţii
unde există fum, cenuşă, fisuri şi uitări
care ies din plămânii paradisului;
ştiu că ne vom repeta în firele de iarbă,
ştiu că ne vom regăsi în copaci, în culoarea
trandafirilor, în frescele din stampele viitorului,
în seminţe şi flori care izbucnesc din piatră;
zeus a spart clipa şi ne-a aşezat în mijlocul
timpului, în frisonul continuu al vieţii,
el ne-a dat puterea să iubim şi să urâm,
el ne-a dat femei să le iubim cu bucurii pătimaşe,
trupuri în care se aprinde
sideful şi lumina, strălucind a lebede
şi care adesea rămân ca vadurile secate
ale unor râuri care s-au stins demult,
tânjind fără speranţa după umbra lor…
sâmbătă, 17 ianuarie 2015
-->
Comentarii