Răsfoiesc printre actele mele:
de naștere, de căsătorie, de studii...
mă uit la poza de pe diploma de bacalaureat,
o compar cu cea de-acum.
Închid ochii și mă plasez între ele.
Încerc să aduc timpul la mijloc,
cu acele oprite între ieri și azi;
mă simt nicăieri,
în afara timpului și spațiului.
Pentru scurt timp,
în mine,
se naște un alt fel de ,,a fi”.
Dintre cărțile din bibliotecă,
palpitând geologic,
o scoică golită de viață
(în care vuiește îndepărtându-se spiritul mării;
blândă împletire a fluidelor: briză și valuri
– litanie pentru cei plecați în adâncuri)
mă fixează cu o forță
ce scutură din rădăcini imposibilul:
,,doar ce e neînsemnat trece ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi!”
Prelingându-mă ca un reflux sub sabia lunii,
în pustiul dintre trup și suflet,
simt brusc durerea de ,,a fi om”.
(Drobeta-Turnu severin, 2O17, 26 septembrie)
-->
Comentarii
Mulțumesc, AURELIA!