(prozopoem)
Era o dimineață așa cum ar fi fost la începutul începuturilor,
bogată, afânată, cuibărită într-un cer fraged și albastru.
Venită dintr-o luncă noroioasă cu primele ceasuri,
o mână nevăzută înfrigurată, îi mulgea țâțele și
pe fruntea arsă a munților o ceață lăptoasă, leneșă, se scurgea.
Văi adânci, golașe și pofticioase
înghițeau liniștea molfăind-o încă adormite.
Udă-n spate, retrasă sub baldachinul întunecos de molindiș*
o ferigă bătrână, cu capul în piept și brațele în sân ,
își numără nepoții din poală.
La subțioara unui tânăr rizom de năvalnic
ieșit chiuind la suprafață solului ziua în amiaza mare
ca să ia din când în când câte o gură de oxigen,
câțiva solzi palizi, ghemuiți, visează
cum le-ar sta lor în cămașă verde cu puchiței cafenii.
Dându-și coate chicotesc la gândul că își vor căra în spate
săculețe cu spori în care înoată de la rouă abundentă și ploi
zigoți plini de viață ca apoi să-i verse la picioarele lor sau
să-i lase pur și simplu în voia vântului să-i ducă el unde o ști
să ia formă de inimă.
Prin pântecul lutului atâtea victorii așteaptă să se nască,
își spune un cocâzar* care se lăfăie
ca un burghez în avuția zăpezilor
gândind la hainele lui noi roz ce urmează să le îmbrace.
Mai e mult până-n iunie, dormi smârdane* îi șoptește feriga spre seară, nu-ți irosi parfumul de vișină aiurea;
va veni și vremea ta să inunzi creasta.
Te vor primi cu brațele deschise și aerul și vârful de munte și eu,
ca pe un dar de la Dumnezeu.
La marginea pietroasă a văi o tânguire aproape umană se aude.
Rătăcit de cârd un tânăr cerb însingurat cu glezne subțiri, nervoase,
lăsându-și amprenta într-un petic de nea curată, pufnește pe nas
în timp ce rumegă minute în șir din coaja unui bătrân brad roșu
adulmecând statuar amurgul.
Straniu, ieri noapte a visat un lup.
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Cu admirație!