Pe vremea când eram copil...

[Vladimir Nichita]

  Pe vremea când eram copil, vedeam lucrurile cum nimeni altul nu o făcea, punând  
  întrebări din cele mai năstrușnice, la care puțini puteau găsi dezlegare. 
  Lumea aceea de vis, constituia punctul de plecare spre o viață plină de fantezie pe 
  care numai o imaginație ca a mea putea să o inventeze. 
  Casa bunicii, așezată într-o suburbie a Galațiului, era făcută din tradiționalii vălatuci
  de pământ, amestecați cu paie, dar  care arăta nespus de frumoasă, având acel
  farmec pe care numai casele de la țară le au. 
  Curtea, cam de o jumătate de acru mărime, o numeam colțul de rai al jocurilor mele 
  nevinovate, mai bine spus tăramul tinereții fără de bătranețe și a vieții fără de moarte. 
  Pomii fructiferi se inălțau la fel ca și munții uriași, servind tuturor cățărarilor   mele,
  iar gura aceea adancă de la bătrana noastră fantană, nu putea fi decât tărămul 
  necunoscut al unui duh rău, despre care mi se spusese că mulți ani la rând i-ar fi  
  înghițit pe toți micuții care ar fi încercat să se apropie de marginile ei. 
  Târziu de tot am înțeles tâlcul acestei povești, care fusese inventată de „cineva” cu un  
  anumit scop bine definit. 
  -Vladimire, să lași fantâna în pace și să nu te apropii de ea ! 
  -Păi, dacă așa spui matale, bunico, te-oi asculta, că nu o fi bai ! 
  Și apoi fugeam la joacă, neuitând de sfatul dat, cu toată curiozitatea de care eram  
  stăpanit și nu îmi dădea niciodată astampăr. 
  Țineam în mana mea micută o nuia de a cărui capăt, atarnă o bucată de sfoară,  
  amandouă conturând imaginea unui așa zis bici, cu care loveam cu tandrețe pe 
  Nimbus, câinele meu uriaș, un ciobănesc de care îmi era tare drag. 
  Mă căra mereu pe spinarea lui, dragul de el, icnind adesea din greu, dar fără să dea
  niciodată semne  de supărare. 
  -Di, căluțul meu, du-mă departe, du-mă spre tăramuri nemaivăzute ! 
  Întotdeauna bietul de el mă înțelegea și era bucuros să o facă, fiind ajutat în mersul  
  lui și de piciorușele mele. 
  Într-una din zile l-am găsit mort, lungit langă cotețul lui, păstrand în ochii-i deschiși 
  acea lumina a vieții, a fericitei vieți trăite impreună. 
  - Bunicuță scumpă, mi-e foame, aș vrea să mănanc ceva ! 
  Nu pot să uit cât de frumoasă era, acolo în praqgul casei, stând în picioare, pregătită să  
  mă ajute la cea mai mică chemare a mea. 
  - Ce să-ți dau, dragul bunicii ? 
  - Pâine cu zahăr pe ea, dar să o uzi și cu putină apa ! 
  Mușcând cu poftă din delicioasă pâine neagră, unsă cu această substantă lipicioasă,  
  simțeam cum mă regenerez, căpătand puteri aidoma uriașilor din povești !  

  Vladimir Nichita / Australia.
  28/09/2019
   

[Vladimir Nichita]

Bună mai era pâinea cu zahăr udat... pe vremea copilăriei mele, Daniela !

[Daniela Vîlceanu]

Delicioasă este și povestea ta, aidoma pâinii cu zahăr a copilăriei!

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc că ai revenit, drag prieten Ștefan !

[Vladimir Nichita]

Drag prieten Nitu, mare bucurie pe mine.
Vizitele tale, aprecierile și comentariile
tale, îmi produc o placere deosebită !

Mulțumesc !

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc Nicoleta, pentru apreciere și comentariu !

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc Lenușa, pentru apreciere și comentariu !

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc Maria, pentru apreciere și comentariu !

[Nitu Constantin]

Felicitări!

[Nicoleta Mija]

Frumoase amintiri! Felicitari!

[Muntean Ioan blog]

Lecturat cu mare drag...Felicitări! 

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]