Pereţii
(GV)
Pereţii se închid când umbra-i mare
şi teatral ne pierdem în cărări,
doar mări mai clatină ferestre-n depărtare,
s-avem şi pâine, dor şi aşteptări.
Puţinul clipei mele nu mai este,
înconjurat de-o altă stă Pământul,
ecoul zilei, a rămas poveste,
un vals de patimi, ce-a cuprins cuvântul.
E clipa de lumină a culorii,
te văd în vis şi tare aş fi vrut,
să vii iubita mea, odat' cu zorii,
căci gol mi-e zbuciumul din aşternut.
Mi-eşti răsuflarea sfântă, absolută,
mă treci prin labirinturi fără hărţi,
eşti clipa dăruită infinită,
cum mi-arătau oglinzile din cărţi.
-->
Comentarii