Peronul părăsit

[Puiu Gheorghe Răducan]

Peronul părăsitSinguratic pe peronul gării care m-a părăsit, m-am pierdut la ieșirea din tunelul vremurilor ostile și tocmai am intrat în cel în care prietenii de tristă ocazie se îmbrățișază într-o altă stație bezmetică, lipsită de lumina soarelui. Bucuria necazurilor mele, a singurătății mele, a suferinței mele îi face să se îmbrățișeze, ba mi-au strivit în dansul lor nebun și roua lacrimii lăsată intenționat pe peronul gării de unde tocmai gara plecase.Nu știu dacă era o zi de la începutul calendarului sau de la finele umanului, dar mereu, mereu, fericirea mea era legată la ochi, iar iubirea (of, ce-o fi aia?) era trasă pe roata horiană. Zumzetul sfârcurilor de brumă amar de dulce îngheța în cornetul peronului în liniștea împunsă de câte-un claxon bolnav, îndepărtat.Un clown nesigur plângea pe crestele pomilor și la roșul semaforului durerii mele albastre. O vagă urmă de lacrimă zdrobită de tocul cui al durerii se năucea în plămânii îmbrățișați ai singurătății flexibile. Scăderea nivelului durerii din cutia-n care o păstrez ca s-o folosesc deseori creează o stare de alertă care ar putea declanşa un tsunami zâmbitor de obraznic.Degetele durerii mereu fac (ne)amor cu tandrețea singurătății fudule care mă dorea și o doresc.Arareori clapele stupidului pian îmi fac masaje candide pe durerile care tocmai se căznesc să iasă din orbitele-mi celeste. Un ospătar glumeț se prezenta la cina de la prânz cu un meniu straniu și catifelat, după care se făcea nevăzut de fiecare dată când îmi aducea micul dejun. Fie dispărea el, fie mi se accentua orbirea durerii punândumă-n repetabila practică de a apela la ceașca cu suferință domestică.Ospătarul Destin mereu se-nfățișează cu ceștile pline cu suferință și dezamăgiri, iar eu, lacom, mă tot grăbesc să le golesc...Buzunarele peronului de unde gara m-a părăsit fremătau golănește, iar fantele luminii oarbe șubrezeau mințile maicilor dornice să păcătuiască.Din weekendul de mâine doresc la felul unu - singurătate, la felul doi - durere dulce, atât cât să se pipăie singure cu nuiaua de sânger de statura unui batic decolorat al unei moarte masculine întoarsă pe dos pentru parastasul de șase săptămâni.Gara, trecându-mi dintr-un război în altul, peste și prin sârma ghimpată dulce, plutește precum o icoană din lemn de trandafir sălbatic nudă și palidă.Biserica veselă cu clopotnița timidă s-a îmbătat și stă-ntr-o rână. Limba clopotului mereu trasă de sforarul satului mugește stupid și melancolic. Și aici se trag sfori. Până și-n curtea bisericii se trag sfori ca limba de clopot să-i mângâie buzele reci care rezonează-n sărbători ori dispariții, ștergeri de pe listă a vreunui dus.Gara îmi rătăcea dincolo de femei și bărbați, în anonimatul de seară fierbinte insensibilă la roua din lacrima strivită pe dușumeaua peronului amar dar protejat de luminile din stâlpii obraznici ori de farurile țipător de nesimțite care ucid umbre flămânde.Singurul lucru de care mă tem este acela că în goana-i bezmetică gara mea în viteza-i angelică să nu rupă gardul bisericii.Nimeni nu-și dă seama și nu mă informează prin ce peroane-mi umblă gara tomnatică, eu, încă (ne)muritorul zurbagiu și sihăstrit într-un corp de durere dulce, sub supraveghere de singurătate bezmetică – legată la gât, mereu îmbrățișat de oftaturi eterne și de prieteni cu șișu-n mâna de la spate, eu tot aștept!Rătăcitoare umbră, cauăt-mi gara, adu-mi liniștea-n peronul unde roua lacrimii strivită de caldarâm se tânguie-n angoasa orașului cenușiu ca o metaforă plină de sensuri obscure, nu obscene!29112016Băile OlăneștiPuiu Răducan

[Adrian Scriminț]

Gara, stagnarea vieții, peronul, transgresarea către alte dimensiuni. Observ o baie în durerea creionată cu ostentație. Superbă metaforă: „prin sârma ghimpată dulce”. Un elogiu dedicat zeiței Depresia, ca să concluzionez...

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]