Fratelui meu geamăn, doctor Dan Buiciuc
În grădină au răsărit două plante ce aveau culoarea albastră,
cu frunzele buclate ca părul copiilor mici,
care aleargă, împiedicându-se, se ridică fără a mai privi în urmă,
şi râd când se lovesc la umărul pe care se vor aşeza aşteptările.
O plantă se căţăra, grăbită, pe zidul neted ca-n palmă, ca să privească tristeţea de sus,
ca să arunce spre cealaltă plantă bucăţi de busuioc şi mir.
A crescut planta prin propria-i putere,
a întins crengile dătătoare de bine spre pământul nerecunoscător
unde leneveau florile de crin şi de lavandă într-o simfonie de culori sfidătoare.
Cealaltă plantă îşi îndrepta privirea admirativă spre cea de sus,
încercând să atingă cu frunzele de cerneală crengile dătătoare de bine,
însă a uitat să citească Biblia, să ierte când n-a fost iertată,
să spere când a fost dezamăgită, să creadă că e sătulă când a fost flămândă..
Pe tulpină au apărut literele mari şi mici,
frunzele au devenit foi de hârtie ce se înnegreau înainte de vreme,
şi n-avea putere să se agaţe, zidul prea lunecos o ţinea pe loc,
ploaia ce nu se mai opera îi putrezise o parte din suflet.
Zidul începuse să se crape pe alocuri,
planta agăţătoare obosiseră de atâtea răutăţii, din crăpături ieşeau năpârci
ce se furişau, la miez de noapte, spre livada plină cu flori de crin şi cu lavandă…
A întins braţele spre Dumnezeu, cerându-i iertare,
dar NU!, a fost prea târziu sau, poate, n-a aruncat destul busuioc şi mir…
Încet, încet, a coborât de pe zidul sfărâmicios, a întins, smerit, braţele spre cealaltă plantă
şi lacrima Domnului a unit două destine.
-->
Comentarii
Am lecturat cu plăcere