Pe umbrela toamnei, tropăie cu-nţelesuri:
Sunt răpăieli cadenţate din cuibarul cerului;
Bate Dumnezeu tobele printre universuri,
Iar picăturile de ploaie sunt partiturile Lui.
În numele vieţii, se îmbrăţişează cerul cu pământul,
Din fluturii argintii, să-i împletească mândră cunună.
Şi-atunci când destinul îi pregăteşte mormântul,
Îmbrăţişarea lor devine tristă şi plâng împreună.
Când totul se preschimbă-n umbre dinspre avenit
Şi, de tristeţi adânci, cupola cerului se-ndoaie,
Înţeleptul Dumnezeu este Cel care a convenit
Ca lacrimile cerului să se numeaacă ploaie.
În faţa unui câmp pârjolit, ca un îmbătrânit lăicer,
Oamenii au dreptul la speranţă, pe acest pământ.
Iar speranţa lor se leagă de unicul izbăvitor cuvânt:
Tot ploaie, se numeşte acel cuvânt înălţător din cer.
Bacău, 2O16, 12 octombrie
-->
Comentarii