În zori zilei dintâi, Dumnezeu a ieşit la arat,
Apoi, a însămânţat ogorul planetar cu izvoare,
Din care a crescut fluviul vieţii, presărat
Cu poduri arcuite peste unda-i călătoare.
Pe podul timpului conducând spre infinit,
Mult prea alert, se scurge veşnicul „a fi”;
Nu-ţi dă niciun răgaz pentru extaz şi hodinit
În unda trecătoare, efemerul chip a-ţi oglindi.
Exist-un pod de piatră rece la capătul din aval
Pe care-l treci doar cu ce-ai strâns în inimă, conjunctural;
Atunci când, inevitabil şi absolut banal,
Te trezeşti aruncat pe celălalt mal,
Realizezi că podul este unidirecţional.
Uimit de slalomul absurd pe care-l faci în viaţă
Pentru a trece peste toate podurile fără niciun crucer,
La capătul celui din urmă, în primele clipe de neviaţă,
Îţi agăţi ultimul (ne)zbor de podul celui mai albastru cer.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 17 noiembrie)
-->
Comentarii