m-a încătușat femeia improvizată
oscilez în teoria ei de copil curat
ca o foaie albă de hârtie
sunt propria-mi condamnată
la sare de sărut pe rană
sunt robita atingerilor ei
legată de secundarele eclipselor solare
și mă topesc sunetele declanșate
în cenușă de catifea albastră
Doamne
câtă noapte ai consumat
să-i pot rosti neliniștea
m-am armat cu femeia măruntă
cât o fericire oarbă
vreau să-i port numele
și cenușa-i de amazoană în pântec
să o țin sub zâmbetul meu ca pe o frică
în lanțuri grele de lumină
să o strig
la ardere de duh pe gâmduri
cu o atigere de adevăr
sa mă împart
în diferite idei măcinate-n secunde
să-mi răstignesc fruntea pe crucea iluziilor
lăsându-mi ancora din degete
în adânc de amintiri
sunt de(legată)
de leșu-i alb din cioburi de planetă sacră
să-i las liberă curgerea
vis
între mine și ea
nu e decât un cer
stare de grație
poezie
-->
Comentarii
Frumos poem