poetul
poetul miroase-a floare,
poetul miroase-a cicoare,
el prinde fluturi pe cer,
vorbește cu frunzele,
cu arborii, cu iubitele,
prinde stelele din noapte
și din ele face șoapte,
și ca îngerul cel sfânt
le transformă în descânt
și le pune în cuvânt.
poetul e un nebun
care dă foc la pușcărie,
incendiază orașele
cu cuvintele lui,
din silabe și din rime
face castele pe lacuri de vis,
el pășește ca-n codru
fără prihană
prin pădurea cuvintelor
urlând după hrană.
când pendula moare în perete
glasul lui scapă în gol,
paseri nevăzute, bete,
toată ziua-i dau ocol,
e nebun și e tâlhar,
stăpân peste păduri, peste hotar,
e prieten cu ciutele,
și câteodată dansează pe jar,
preot al cuvintelor din altar.
dorul lui de foneme
vine din leat,
din doine, din jale, din iubire,
din trecut bizantin, din psaltire,
vine pe glas de ciocârlii,
de la morți și de la vii,
le-așează în stihuri barbare
și le dă drumul să zboare…
marţi, 22 mai 2012
-->
Comentarii
,,
prinde stelele din noapte
și din ele face șoapte,
și ca îngerul cel sfânt
le transformă în descânt
și le pune în cuvânt.,,
Foarte, foarte sugestiv!
poetul este nemurire!
Frumos şi adevărat!
Citit cu plăcere aceste poem frumos