Poetul se opri la porţile cetăţii şi însingurat
ca de obicei începu să scuipe cu versuri pe
zidurile exterioare Nesfârşite mi-au fost nop
ţile singurătăţii Dragoste pâinea mea cea de
toate zilele De multe ori flămânzitu-mi-au şi
trupul şi sufletul Depărtarea însă mă cheamă
iar şi nu pot pleca cu mâinile goale Pe degete
îmi strălucesc luceferi şi cele mai fragede ste
le Şi vai de zăpezile ce mi-au cucerit toate sim
ţurile Cuvintele mi-s pline de viscol şi vânturi
turbate Dinţii şi măselele se clatină de nerăbda
re şi dor Ochii mi-s întunecaţi de dorinţă Şi
re şi dor Ochii mi-s întunecaţi de dorinţă Şi
numai dragostea îmi poartă mâinile spre tine
Pâine a poeziei mele de inimă albastră
Buzele ard
ca
nişte
flăcări
ca
nişte
flăcări
Inima-i
ce
nu
şă
nu
şă
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II
-->
Comentarii
Faină! Eu aș înlocui "scuipe" cu împrăștie.