Potecile
Potecile se-ascund în dor ce rătăcesc,
sub toamna ce atârnă, de capăt visul vinii,
pe pajişti care udă, un stâlp de dor ceresc,
să te iubesc, iubito, la capătul luminii.
Lumina-asta vrea să-ţi fiu, să-ţi plouă chipul
şi tu o rază pură, rostită totodată,
din lăcrimarea pietrei să-ţi fie timp, nisipul,
iar versul aluatul, de pâine, din covată.
Să facem pâinea caldă, de astăzi pentru mâine,
din toamna noastră sfântă, un foc pentru vestale,
lăsând pustiul vieţii să urle ca un câine,
sub fericirea ei, ce-o punem în petale.
Să împărţim o pâine, râvnirea-i încordată,
să-o împărţim, iubito, măcar aşa la doi,
sau dacă vrei la toţi, atunci când e tăiată,
să-şi amintească lumea, iubirea dintre noi.
Să nu ne pierdem viscol, în visuri pe-oareunde,
nici să lăsăm mireasma iubirii între şoapte,
în ziua-n care suntem şi timpul ne răspunde,
vibrantelor trăiri, visate pentru-o noapte.
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Numărul zero
Numărul zero este un număr cu soț sau este un număr fără soț?
Citeste mai mult…
Vizualizări: 23
-->
Comentarii