E înfiorătoare vara în Bărăganul copilăriei mele. Soarele pârjolește fără milă tot ce se vrea vegetație, deasupra rotesc agonizând stoluri de păsări aflate în căutare de hrană și apă. Pe la marginea satului răzvrătit se-ntinde, șerpuiește, se pierde linia ferată de-a lungul căreia cresc rugi de mure, maci sângerând, ciulini, margarete și flori micuțe, roz sau albastre, flori nemuritoare pe care noi, fetele le culegeam și le împleteam în cununi, apoi ne prindeam de mâini, ne roteam nebunește, crezându-ne ielele stepei, încercând să-i atragem în horă pe băieții fără minte...Și atunci cerul se despica, fulgere dezordonate cădeau la întâmplare, tunetele răsunau amenințător, pedepsitor, să ca nu cumva să trezim creaturi păgâne adormite. Iar ploaia se revărsa spumoasă, valuri-valuri din cascada cerului, spălându-ne de păcatul credinței în povești cu zâne, pricolici, zmei, pajuri, cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene.
Deschid poșeta îmi scot țigările și-mi aprind una. Fumul mă invăluie și-mi aduce aminte de frunzele de tutun aduse de la bunica de la câmp și atârnate din loc în loc să alunge moliile. Și acum parcă simt mirosul de tutun crescut în arșița Bărăganului, într-un loc uitat de lume, în care vara rareori se întâmplă să plouă. În trei luni de vară secetoasă, iarba se usucă sfioasă, întinderea capătă aspect de stepă, e mai tristă ca deșertul, deșertul are poezie în el, căldura se propagă în valuri infinite, ca ale mării, te sufocă. Aici se arată paragina lumii care a fost, care va veni în fiecare an după solstițiul de vară, după care și soarele bate în retragere spre toamnă. Și noi, oamenii, avem solstițiul nostru, după care ne retragem discret în umbră, în amintire...
În camera stingheră din pod, tata îmi amenajase în copilărie un loc doar al meu, care a fost, pe rând, casa păpușilor, biblioteca și sala de lectură, atelier de creație, când cochetam cu literatura și pictura. Îmi amintesc că acolo am exersat primii pași de dans când mă pregăteam de prima noapte de discotecă, sub atenta îndrumare a fratelui meu. O vreme m-am îndepărtat de ea, cât am fost plecată din oraș, rătăcind prin lume, iar când m-am întors îmi pierdusem interesul pentru acel loc.
Îmi revenea în amintire și mă priveam distrată încercând să-mi imaginez ce destinație aș putea să-i dau. M-am hotărât să deschid ușa. În oglinda prăfuită de pe perete văd, pe rând, chipul unei fetițe, cu ochii gri-verzui, cu părul de culoarea nisipului fierbinte, cârlionțat, urmează adolescenta excentrică, cu părul de aur și șuvițe bordeaux care atrăgea privirile tuturor, apoi señorita rubia, care a șocat când a apărut cu părul roz la rădăcină și argintiu la vârfuri. Măsuța din lemn de nuc mi se pare prea mică acum, și-a pierdut strălucirea, dar mai păstrează aruncate la-ntâmplare creioanele, caietele și câteva cărți. Scaunul e șubrezit din cauza neastâmpărului care mă făcea să incerc să stau în echilibru pe doar două picioare. Pe scaun este perna pe care mă așezam turcește, pernă cu broderie fină, cu fire de mătase, dăruită de tata să-mi țină loc de scaun, exasperat de faptul că zilnic trebuia să-l repare. Oricum, el era priceput la toate, avea mâini de aur tata...
Pe rafturile prinse pe perete stau ordonate cărțile pe care mi le dăruia mama încântată că fata ei are o pasiune devoratoare pentru citit și cărțile cumpărate când plecam în oraș cu tata, pe alte polițe stau diapozitivele cu desene animate, aparatul de proiecție făcut de tata, casetele cu bandă magnetică și discurile de vinil cu muzica tinereții lui și a copilăriei mele, desprinse parcă dintr-un alt veac. Zâmbesc stins. Azi un decorator ar spune că încăperea e amenajată în stil vintage. Pe noptieră văd o sticlă goală de parfum, creionul dermatograf, farduri... Canapeaua, ce micuță mi se pare acum! ...
Mă uit pe fereastra care dă înspre cer. Bunicii nu mai sunt de mult pe lumea aceasta, părinții nu mai sunt așa de tineri ... copacii din fața casei se agită, rândunelele zboară frenetic, în auz îmi răsună cântecul lor vesel care mă îndeamnă să scriu povestea lor, povestea mea.
-->
Comentarii
Multumesc pentru popas și apreciere. Bărăganul copilăriei mele e viu colorat, e rosu, e galben, e mov sau albastru. E metaforă dechisă spre cer, spre trecut și spre viitor.
... ciulinii Bărăganului...
senin de Bărăgan...