Eşti prea departe, te învălui c-o şoaptă
În liniştea privirii fixă şi gravă,
Pe care dorinţa o transpune în faptă
Ca pe-o mângâiere demiurgic suavă.
E de nebănuit, ochii văd minunea
Acestui gând prin contur şi imagine.
Dezorientat ca săptămâna, lunea
Când abrupt se clatină pe o margine.
Poate departarea-n spaţiu-i mai aproape
Ca imagiunea, de forma, ce-o reflectă,
Străbate întinderi de pământ şi ape
Şi niciodata n-o percepem perfectă.
O monadă de suflet viu se îndreaptă
Spre locul în care ai văzut lumina,
Pe-o rază de soare mereu te aşteaptă
În flori şi fructe să îţi urci rădăcina.
Şi tu, nu mai vezi decât un simplu simbol
Ţara de dincolo de neguri şi ape,
Pe care o să-l consumi ca pe un obol
Sub orizontul care o să te-ngroape.
Deaceea mă înclin ca un stejar bătrân
Pe lângă care timpul a trecut galop,
Cu viguroase seve în lăstari rămân,
Încrezător din viitor să gust un strop.
Şi cred, că niciodată nu-i mai bine
Decât să fim uniţi în cuget şi simţiri,
Cu toţi acei, ce prin seminţii străine
Îşi macină dorul din primele iubiri.
-->
Comentarii