Marcu doarme şi nu doarme.
Simte patul alunecând sub el şi cu el.
Sus, jos, înainte, înapoi... se dă în leagăn. Îi este cald şi-i place. A adormit îmbrăcat şi nimeni nu s-a ostenit să îndrepte acest neajuns. Era o treabă grea şi inutilă pe care au mai încercat-o cei din casă.
Marcu dorme şi visează ceva ce nu-l încântă.
Se află undeva pe un mal, o faleză. Jos, o groapă cu un şuvoi uriaş de noroi spre care coboră trepte foarte înalte din lut alunecos. Nu se poate trece de pe o treaptă pe alta, iar el trebuie neapărat să ajungă dincolo, dintr-un motiv pe care nu îl ştie. Încercările repetate de a trece peste hău îl conving că nu are decât o posibilitate: să zboare.
Dintr-o dată îşi dă seama că-i în pielea goală, dar fără semne de ruşine. Oare toţi din jur sunt în pielea goală? Nu ştie. De fapt nu-i vede şi nici nu-i pasă. Important e să ajungă dincolo. Atât.
Încearcă a nu ştiu câta oară să coboare. Mâinile îi alunecă. Din mal se rup bucăţi mari şi, ca prin minune, el nu cade, mereu găseşte ceva de care să se agaţe. Oricum, la fiecare căţărare, urmează o surpare şi de fiecare dată constată că se află în acelaşi loc.
“La naiba! îşi zice. Trebuie să zbor!”
Îşi aduce aminte ce visa copilăriei, atunci putea să zboare.
“Ce-ar fi să încerc?”
Ridică mâinile şi bagă de seamă o uşoară plutire.
“Parcă-i mai bine! se bucură el ca un copil. Păcat că nu-i nimeni să mă vadă! Unde or fi ceilalţi?”
Fără spectatori isprava lui e fără valoare.
Apar întrebările:
“De ce, oare, trebuie să trec dincolo?”
Şi încă:
“De ce sunt în pielea goală? Unde îmi sunt hainele?”
Şi iarăşi:
“Ce să fac cu ele? Nu se uită nimeni la mine. Nu are cine. Ia te uită, am coborât două trepte! Cum naiba? Trebuie să urc la loc, de aici nu-mi pot lua avânt! Sus... acolo e loc destul! Trebuie să-mi iau avânt!”
Îşi înfinge degetele în peretele de lut şi…
“Hopa sus!”
Îşi zice:
“Acum... fie ce-o fi!”
Se dă înapoi, îşi face vânt deasupra golului şi... nu se prăbuşeşte… se înalţă... chiar fără să dea din mâini! Vede cablurile de înaltă tensiune printre care trece cu mare uşurinţă. Aruncă o privire în jos ca să vadă ce impresie face, dar jos nu-i nimeni. Dezamăgit, aterizează dincolo şi se aşează pe ţărâna umedă.
Zăreşte un pod, invizibil până atunci.
“De ce naiba nu l-am folosit? Ahaa! E neterminat, îi lipseşte un capăt!”
Îşi mută privirea către sine şi observă că nu mai este dezbrăcat, e în hainele de lucru. Vrea la WC. Zăreşte unul în apropiere şi porneşte într-acolo. Deschide uşa şi începe să-şi facă treburile, când, cineva îl bate pe umeri:
- Hai, mă’ omule, la baie! Nu vezi că te pişi pe uşă? Uite ce-ai făcut pe covor! Ce naiba, chiar aşa mangă eşti?
Se lasă condus. Visa!?
-->
Comentarii
Eu mai merg şi cu marfarul.
Hâu! Ăsta-i nasol rău! Al meu îi mai cuminte dar tot mă scoală șucărit în miez de noapte: Ajung la gară, trebuie să plec undeva, vorba ta, nu se contește unde, da-i musai, și mă duc la ghișeul de bilete: ”tichetele de călătorie se dau doar cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului”, mă frăsui prin gară, ies afară, i-au o bere la una din nenumăratele crâșme din carton gri,o stradă uscată pe care se rostogolesc ciulini și am senzația că am uitat ceva, ceva important... un fluierat de tren, ”trenul meu” svâcnesc, și răstorn halba, fug la ghișeul de bilete, coadă:” fraților vine trenul meu, lăsați-mă să iau bilet”, se întorc către mine cu chipuri de neamuri moarte și îngropate de mult: ”așteaptă-ți rândul, trenul tău nu vine acum” alerg pe peron și mă rătăcesc prin vălătuci de abur, trenul pleacă și mă agăț de-o ușă, intru și dau într-un bouvagon, într-un colț, un moșneag învelit în boarfe murdare ridică privirea: ”ți-am zis că ăsta nu-i trenul tău...”