Pătrunde vântul rece
în gândul amorțit
și suieră a jale ca focu-n
jar mocnit.
Îmi spulberă-ntrebări
din inima ce tace:
-De ce-numărătoarea începe de la unu,
continuă-nainte, nu are drum de-ntors?
-De ce râul la vale îsi cunoaște drumu’,
și cerul înstelat ne-mbată de
frumos?
-De ce pe țărmul nopții stau vise-nlăcrimate,
Cu miros de tăcere, promisiuni uitate?
Pe margini de sperantă
umbrește nepăsarea
și cerul greu se lasă
trist și plumbuit
în simfonia nopții în care,
nici ninsoarea,
nu învelește chinul
din sufletul
umbrit.
-De ce suntem actori,
trupuri înfrigurate
ce ne trezim în zori
că totul ne desparte?
-De ce, ca să pictez pe-o margine de vis,
îți pare în zadar, un lucru fără rost
și nu poți dărui nici clipei adăpost,
tăcerii,
nopții albe
le spui că-s paradis.
Las vântul să îngroape
gândul în zăpadă,
aștept cu ochii-nchiși
luceferii să cadă,
mă cuibăresc în cupa cu amintiri plecate,
ascult ecoul trist din ierni de altădată,
din ochii visători curg lacrimile toate,
primesc sărutul iernii
pe-o umbră destrămată…
-->
Comentarii
multumesc cu acelasi drag tuturor...
Foarte frumos si realist ! Am lecturat cu placere si mult drag!
Destul de frumos!
Superb, fellicitari Maria !
De ce-numărătoarea începe de la unu,
continuă-nainte, nu are drum de-ntors?-bună întrebare!
LECTURAT CU DRAG! FELICITĂRI!