Trec anii prin viață și viața prin ani,
le simt înlăuntru dansând împreună
pe vatra de lavă din mitici vulcani,
când timpul iertării începe să-apună.
Mă-așez pe un brâu de tăcere uitat
în vagi amintiri refuzând să mai vină
la uși redeschise cu vechiul păcat
adus către seară de-o mână străină.
Și caut răspunsuri prin anii pierduți
în reci neuitări ce mă țin încă-aproape
de umbrele celor de-a valma trecuți
cu luntrea pe țărmuri lipsite de ape.
Prieteni cândva, sau dușmani de temut?
Ce cruntă-i această firească-ntrebare! –
se surpă cu zgomot pe cugetu-mi mut
credințele mele, călcate-n picioare!...
Aud, când privesc detașat spre trecut,
Chemări din neant, retrezite la viață,
cu vagi amăgiri dintr-un zvon neștiut
venind peste vântul ce-mi bate din față.
Pe toate le-ascult, când vin deodată,
cu voci retușate în zeci de jargoane,
pe-o scară de timp, de-a latul gradată,
cu semne anume, de pus în pripoane.
Și-alerg deîndată cu gându-napoi,
ajung obosit într-o lume trădată
în care prieteni mai vechi sau mai noi
la bârfe străbune cu toții fac roată.
Prieteni de ieri, sau prieteni de azi,
și rude de sânge, cu zâmbete sparte,
rămâneți deoparte...,iluștri nomazi
ce-și cară prin viață iluzii deșarte !
-->
Comentarii
Vă mulțumesc, domnule Ioan Muntean, pentru trecere și pentru semnul lăsat!
Aplaud nu doar versurile, ci și doza de informare culeasă din profilul de autor. Vă îmbrățișez, cu drag.
Mulțumiri alese și gând bun din partea autorului!