Sosite pe muchii de timp retezate,
neșterse-amintiri se întorc din trecut
cu doruri pe margini de dună lăsate
sub umbrele șterse de pasul pierdut.
O toamnă rebelă plutea peste oază,
trecea caravana târziu, pe-nserat,
vedeam cum apusul încet se așează
pe dunele-n aur de raze scăldat.
Iar liniștea nopții venea ca o boare,
pe aripi de visuri picate din cer,
la marginea dunei vedeam că apare
prințesa arabă în strai auster.
Plutea ca o umbră prin oaza turbată,
trecând peste apele prinse-n delir,
lăsându-mi în cuget dorința ciudată
să-i sorb de pe buze vrăjit elixir.
De când am privit-o trecând peste ape
un dor fără milă se-ntoarce în gând
să caut prințesa, s-o țin mai aproape,
în brațele mele s-o simt tremurând.
-->
Comentarii
Fiind „prințul poeziei”, de ce n-ați ține-n brațe o prințesă? De vreți „arabă!, așa să fie.
Așa să fie, Dorina! Mulțumesc pentru citirea poemului și pentru mesajul lăsat! Gând ales din partea mea!