Bătrânul,o virgulă pe epiderma verde, întinsă la poalele dealurilor împădurite, părea că se roagă, încovoiat de cer si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea sa-i încălzească oasele bătrâne, în el urca doar răceala pământului, ca o chemare. Era aici și totuși nu, abandonat în amintiri. Mișcarea obosită a coasei aducea a împăcare și resemnare.Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața, restul, le vânduse la moartea nevestei.
Satul scăpase de colectivizare. Nu pentru că au scris ei pe o pancartă.
“ Până aici cu democrația, de aici începe Ibanestiul și Hodacul”, două sate despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de pământ răspândite ici colo. Cum să le aduni? Din neam în neam, bărbații asaltaseră pădurile cu toporul și țapina în mâini, femeile, cu grija casei și a vitelor, cu melițatul cânepei și torsul. De pe așa zisele ogoare adunau puțin, atât cât le rămânea după ce treceau porcii mistreți. Eh, s-au dus toate. Nu se mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai simte mirosul de cânepă pusă la soare, nici melița nu mai toacă… și straiele satului s-au schimbat. Mai erau doar câteva scântei în ochii bătrânilor.
“Se aproprie și vremea mea”, își zise în șoaptă, “mă cheamă”.
Femeia și-o iubise în felul lui, era în curgerea firească a firii, așa cum el făcea parte din frumusețea naturii din jur, așa și ea devenise o parte a lui. Nu era nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare.
“Ai venit, Ană?”
“ Am venit, Dumitre!”
“ Oi mere și eu amu, s-a împlinit sorocul.”
La moartea femeii, trecuse pe stâlp și data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte ani. Din patru fete cât avusese, trei erau acolo cu Ana.
De atunci, zilele lui s-au scurs la geamul dinspre uliță și podeț, în așteptare. Podețul nu mai era, îl furase apa la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe acolo… și Gurghiul își schimbase matca.
Vara, mai trecea cum trecea, dar în zilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței. Dar el, el privea în trecut, aștepta. Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…
O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi, printre aceste umbre trăia. Tresărea doar când auzea rata că vine, atunci, doar atunci, ochii lui prindeau lumină. Poate că vine și la el cineva.
Mai venea ultima fată rămasă, Fira. Nepoții, răspândiți prin țară, uitaseră de el. Poate nu au vreme, își zise bătrânul găsindu-le scuză.
“ Lasă, Ană, că or veni la toamnă!”
I se păru că aude zarva și sfada lor blândă, când se adunau la început de septembrie să-și împartă alunele și hribii uscați la soare sau alte alea adunate de ei de prin păduri și livadă. “Am să le dau vorbă să vină. Poate nici la moartea mea nu vor fi. “
Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de singurătate mai mult decât de ani, trase de sub pat un cufăr în care își ținea comoara. Privi îndelung la el și apoi, deschise capacul, ca și cum altcineva îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau câteva fotografi îngălbenite, câteva monede vechi, două cărți Alexandria și Esopia, singurele lui cărți din care mai citea puțin în zilele pusti de iarnă și o medalie ruginită din primul război mondial. Nu-și mai aducea aminte pentru ce o primise. În al doilea război mondial era la vatră.
Când au trecut nemții, a fost cum a fost, dădeau bani și ciocolată pentru păsări și ouă. Mai lăsau și prin casele oamenilor una alta, plăteau și… Nu că le-ar fi fost de mare folos. Atunci le-a murit o pruncă, de vreun an. Moașa le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De auzit s-a auzit și la ei de relele făcute de hortisti și hitleriști. Dar, pe la ei prin sat au fost alții. Cu rușii a fost rău, îți luau porcul din ogradă, tot de prin curte. Dacă te opuneai, te duceau în câmp și te împușcau. Fetele și femeile tinere se ascundeau să nu le siluiască. Floarea lui Ion a pațit-o. Pe Ion l-au găsit oamenii împușcat, în lanul cu porumb.Floarea și-a pierdut mințile. Cu timpul, mai încoace, părea că și-a mai revenit.
”Nu ți-am zis, Ană, dar tu ai știut și m-ai iertat. Am fost pe la Floarea și… Am adus-o acasa, la o vreme, după ce te-ai dus. Dar, nu a mers, zicea sa-i trec casa. “
Închise cufărul cu grijă. Acum avea timp să le povestească nepoților, ei nu aveau timp să-l asculte, să-l cunoască pe Dumitru, cel ce fusese cândva ca ei, copil, tânăr, bărbat, tată. Acum, nu era decât bunicul, iubit în felul lor, dar necunoscut omul ascuns în amintiri lui.
Oftă și se îndreptă spre geam, o noapte de marmură neagră cobora în odaie. Încovoiat în sine, privea cum se destramă luna în apa din cana uitată pe pervaz, lângă un colț de pâine uscată.
I se paru că….
Ana învârtea în ceaunul cu mămăligă. Sub pâlpâirea obosită a lămpii cu gaz, de deasupra mesei. Cele două fete mai mari aranjau vasele pentru cină. Cele mici dichiseau păpușile făcute din cârpe. La școli nu prea au umblat, doar cea de a treia terminase unșpe clase… S-a dus de tânără, la nici douăzeci și cinci de ani. Atunci i-a căzut și femeia la boală. A plecat la doi ani și ea, de inimă neagră.
“M-am dus, Dumitre să-i spun de copii, că sunt bine”
“I-ai spus și să mă ierte? Am gândit că fac bine când am dat-o, după un ofițer, departe de casă.”
“Ei, omule, cât te-am rugat atunci să-mi lași fata să se ducă după cine vrea!”
Dumitru își șterse ochii cu dosul palmei, ” Iartă-mă, fată!” Maria îl privea senină. Era copila de 18 ani, de atunci. Cea mai dragă îi fusese, poate de asta a dat-o după Vasile, gândind că o scapă de greutăți. În cincizeci cei din armată o duceau bine.
Nu a fost chiar așa. Nu toți aveau, dar se descurcau. Stăteau într-o cămăruță, cu un pat, o sobă și un dulap. Copilul cel mare dormea cu ei, celui mic îi încropiseră un culcuș între lada studioului și perete. Bucătăria și baia le aveau comune, fiecare la câte un capat de hol. Să o fi mai lăsat acasă, nu se putea. Așa erau vremurile, erai fată bătrână dacă treceai de optsprezece ani.
Cănd a murit fata, Ana a știut, înainte de a veni vestea de la București. Icoana Sfintei Maici a căzut de pe peretele camerei din față.
Bătrânul își continuă călătoria prin zilele de ieri, așa cum o făcea mereu când dorul nu-i dădea pace. Astăzi, era mai altfel.
Ana venise să-i vorbească. Mama nu-l mai vizitase de mult, acum îl privea tăcută de pe pragul ușii .”Ai venit și tu, mamă? De acu m-oi pregăti de drum.” În minte începură să-i urce poveștile cu stafii, diavoli și alte alea, povești cu care, mama le domolea avântul de a pierde noptile pe afară. Adolescenți fiind, ei tot credeau în asta.
După o vreme, simții o mână pe umăr. O căldură blândă și împăciuitoare îi urcă în suflet. Părea că nu mai era aici, el era acolo cu Ana. Se vedea mergând de-a lungul apei, până când cărarea urma să părăsească răul și să urce spre coastă, unde avea o mică livadă, împrejmuită, cândva, de tufișuri dese, pline de țepi.
Doar ai lui știau locul de intrare, camuflat cu grijă. În fiecare an repara gardul, să nu intre mistreții și urșii.
“Ce o mai fi pe acolo? Cine o fi cules poamele?” Greutatea picioarelor nu-l mai lăsase să ajungă. Toamna trecută s-a dus Ilie, ginerele, de a cules ceva prune să facă palincă. “O mai avea și pentru mine?” Cât a fost tânăr, a băut spirt medicinal, trecut prin pâine, colorat și îndulcit cu zahăr ars. Țuica o vindea, să mai facă un ban. Apoi s-a obișnuit cu spirtul.
Dintr-odată toate amintirile au fugit din ochii lui, lăsându-l într-o stare greu de descris pentru cei care nu au ajuns la puntea trecerii.
Puteai doar să bănuiești. Drum de întors nu era, și chiar de aflai, nimic nu aduceai cu tine sau mai deloc din acea clipă.
Acum nu-l mai durea nimic. Privea limpezimea apei, uimit. Râul încetase să mai curgă, se transforma încet într-o întindere limpede. I se păru că se află între două ceruri. Necuprinsul depărtării era incredibil de evident, copacii își transformau coroana în rădăcini. Între două premiere ale aceluiași aspect, părea să se interpună nefiresc, nebănuit o perdea care se confunda cu același azur diafan pe care oglinda lacului îl reda drept străfunduri.Cunoștea și nu cunoștea locurile, era și nu era străin de ele.
Ana era cu el, îl privea cu aceea privire pe care nu i-o mai văzuse din tinerețe. O mare de umbre se desfăcea în față lui.
“Unde mă duci, Ana!” Ana nu-i răspunse, continuă să meargă printre umbre și prin umbre. Dumitru o urmă, chemat de o liniște adâncă. Cu cât înainta, se contura, de undeva de sus, un chip de lumină și umbrele se pierdeau în el.
El sau ce mână nevăzută i-a scos hainele din ladă și l-a îmbrăcat? Fata cea mică l-a găsit întins pe pat cu mâinile pe piept, senin, împăcat. Găsise un loc al tinereții fără bătrânețe, unde sufletul se refugiază până când restituie pământului împrumutul.
Se spune că murim singuri fie că suntem sau nu vegheați…nici o moarte nu este moartea unuia singur, ceva se stinge în noi cu fiecare din cei duși, ceva se naște în noi, ceva face ca râul să-și abată cursul. El plecase însoțit de toți ai lui cei duși, de toți ai lui cei rămași. Cumpăna dintre secunde o trecuse cu dorul de ei și așteptarea.
Sătenii se amuzaseră când și-a trecut pe stâlp data morții… doar ziua a fost greșită, a plecat în luna când viespiile sărutau aspru strugurii călcați de soare, la șapte ani după femeie.
Bătrânul s-a dus cu singurătatea în suflet, nestrăjuit de lacrimi, era prea bătrân să fie plâns sau murise câte puțin în fiecare clipă alinându-le durerea.
Îl uitase viața, așa credea el.
Tinerețea este oarbă, nu vede că în trupul rănit de timp zboară același vultur cu aripile încărcate de doruri și vise, de iubire.
-->
Comentarii
Minunat, Agafia! Am citit cu mare plăcere! Felicitări!
Multumesc, tuturor pentru lectura si aprecieri!
Admirație și prețuire!
Frumos!
Cu multă admirație!
Multumesc!