26. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Stelele căzute din cer – povestea viorelei
A fost odată, în vremurile de demult, când florile vorbeau între ele în șoaptă, ca să nu le audă iarna, și-și făceau planuri mari cum s-o alunge când o să vină iarăși cu cojoacele ei grele și cu suflarea ei rece...
În vremuri foarte vechi, când cerul era mai aproape de pământ decât este astăzi, stelele nu erau doar puncte reci de lumină. Ele erau ființe vii, cu glasuri subțiri și priviri limpezi, care își petreceau nopțile ascultând poveștile lumii. Una dintre ele se numea Althea.
Althea era o stea mică, dar foarte curioasă. În fiecare noapte privea pământul și se întreba cum ar fi să simtă vântul, să audă pădurile sau să vadă râurile de aproape. Celelalte stele o avertizau.
– Nu te apropia prea mult de lume, spuneau ele.
– De ce? întreba Althea.
– Pentru că pământul are o putere ciudată: cine îl atinge prea mult uită drumul înapoi.
Dar dorința Altheei creștea. Într-o noapte limpede de primăvară, când luna plutea liniștită peste păduri, steaua s-a aplecat mai mult decât de obicei spre pământ. Și atunci s-a întâmplat. O adiere de vânt cosmic a atins-o și Althea a început să cadă.
Nu a fost o cădere violentă. A fost mai degrabă o alunecare lentă prin cer, ca o lacrimă de lumină. Celelalte stele au privit-o dispărând.
– Va deveni parte din lume, au șoptit ele.
Althea a căzut într-o pădure adâncă, într-un loc unde lumina dimineții pătrundea printre ramuri ca niște panglici aurii. Când lumina ei a atins pământul, nu s-a stins. S-a transformat. Din locul acela a crescut o floare mică, albastră, delicată. Prima „viorea”.
Petalele ei păstrau culoarea cerului de noapte. În fiecare primăvară, în acea pădure au început să apară tot mai multe viorele. Se spune că erau alte stele mici care, văzând frumusețea pământului, au ales să coboare și ele. Astfel, pajiștile albastre s-au răspândit printre copaci.
Dar viorelele nu au uitat cerul. Noaptea, când vântul liniștea pădurea, ele își șopteau unele altora povești despre locul de unde veniseră.
– Cerul era infinit, spunea o floare.
– Și tăcut, adăuga alta.
– Dar aici există ceva ce acolo nu era… murmura Althea.
– Ce?
– „Viața.”
Într-o dimineață de aprilie, prin pădure trecea un copil pe nume Toma. Era pentru prima dată când venea atât de adânc printre copaci. Când a ajuns într-o poiană, a rămas nemișcat. Pământul era acoperit cu mii de flori albastre.
– Parcă ar fi cerul, șopti el.
Vântul a trecut ușor peste viorele. Althea a simțit mirarea copilului.
– Vedeţi? spuse ea celorlalte flori. Chiar și oamenii simt de unde venim.
Toma s-a aplecat și a privit o floare foarte atent.
– Cum ai ajuns aici? întrebă el.
Vioreaua nu putea vorbi cu voce, dar parfumul ei avea un fel de a răspunde. Copilul închise ochii o clipă. Și pentru o fracțiune de secundă i se păru că vede cerul nopții plin de stele care plutesc încet spre pământ. Deschise ochii. Poiana era la fel. Dar în inimă îi rămăsese o senzație de mister.
În fiecare primăvară, viorelele continuă să înflorească în păduri. Oamenii le numesc flori de primăvară.
Dar bătrânii spun uneori copiilor:
– Dacă vezi o pajiște plină de viorele, să știi că nu sunt doar flori.
– Atunci ce sunt?
– „Bucăți de cer care au ales să rămână pe pământ.”
Și poate că au dreptate. Pentru că, dacă privești foarte atent o viorea într-o dimineață senină, culoarea ei pare să păstreze încă lumina unei stele.
Și-am încălecat pe-un ghiocel abia ieșit din omăt și v-am spus ce-am aflat în pădure cu-ncetul.
Cine-a ascultat cu credință,
Să aibă parte de dimineți senine și de împliniri în viață,
Că floarea e gingașă, dar dragostea e încă şi mai gingașă!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii