Într-o zi de duminică a lunii iunie anul trecut, eram pe malul mării la bărci, cu intenţia de a ieşi la pescuit pe mare. Vremea nu era una dintre cele mai favorabile. O ceaţă densă acoperea totul. Nu se distingea nimic mai departe de zece metri distanţă. Cum era zi nelucrătoare, l-am luat în barcă şi pe amicul meu mai tânăr Gică Ivănoiu zis Gogu Piticu că nu avea mai mult de un metru şaizeci ca înălţime, să-mi ţină de urât. Avea şi el barcă dar nu-i mergea motorul. Încă era noapte. Ajutându-ne toţi cei care aveam bărci la malul mării dispuşi să plece totuşi la pescuit şi pe o asemenea vreme, am dat bărcile la apă. Gogu trăgea uşor la rame iar eu pregăteam motorul pentru pornit. Luminile falezei se vedeau ca nişte gheme mici galbene învelite într-un strat gros de ceaţă ce pătrundeau prin textura hainelor de vară. Începeai să-i simţi neplăcerile provocate de umezeala ceţii căzute peste oraş şi mai ales peste mare.
Când am depăşit digul de protecţie am tras de sfoară şi motorul a pornit turându-se dornic de o nouă aventură în necunoscut. Gogu a scos ramele de pe strapazane şi le-a aşezat în barcă. Cuplând motorul pe marş, ne deplasam încet perpendicular pe mal, să nu ne rătăcim de la început. Aşa puteam aprecia când ne-am deplasat vreo milă după ceasul telefonului. Ştiam ca facem cam trei km într-o jumătate de oră pe mare liniştită. Marea nu era agitată, era doar uşor ondulată, tocmai bună de pescuit.
Până se lumina de ziuă tot mai erau vreo trei sferturi de ceas. Nici nu am făcut cred două sute de metri că motorul s-a oprit instantaneu. Era a doua oară când se întâmpla, motorul fiind nou şi încă în rodaj. Avea rezervorul full cu benzină şi mai aveam ca rezervă un bidon de doi litri jumătate plin, aşa că alta trebuia să fie cauza.
Trăgeam de vreo cinci minute la sfoară şi motorul tot nu pornea. Bănuiam ce s-a întâmplat. Rezerva de benzină o ţineam într-un PET de doi litri jumătate în care a fost bere şi capacul avea în el pentru o etanşare mai bună o folie subţire din plastic. Benzina dizolvase folia şi bucăţele de plastic înfundase jiclorul carburatorului. Nu aveam cum să-l repar din două motive: era în garanţie şi nu aveam voie să umblu la el, nu se vedea nimic fiind încă noapte şi o ceaţă densă pe deasupra.
Gogu trăgea din nou la rame dar nu mai ştiam în ce direcţie mergeam acum. Cât am fost cu motorul oprit şi tot trăgeam de sfoara de pornire, barca şi-a schimbat direcţia. Nu se mai vedeau nici luminile oraşului care pe o noapte fără ceaţă s-ar fi văzut şi de la 3-4 mile. Acum nu cred că aveam două sute de metri. Se distingeau nişte umbre şi noi credeam că ar putea fi oraşul. Tot trăgând de sfoară, la un moment dat motorul a pornit. Şi când l-am cuplat la marş s-a schimbat iarăşi direcţia motorului. Mergeam în necunoscut. La un moment dat am zărit iar luminile ca nişte ghemotoace galbene. Înseamnă ca ne întorceam spre mal, aşa că am întors să încercam să le ţinem mereu în pupa, astfel să ne îndreptăm spre larg. Motorul torcea frumos. Parcă nici nu existase incidentul care ne-a dezorientat de nu mai ştiam încotro mergem. După timpul parcurs ar fi fost normal sa fi ajuns în zone bune de pescuit. Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să putem auzi şi alte motoare după care să ne ghidăm încotro să ne îndreptăm.
În prova văd că apare umbra unui dig. Când am ajuns la mai puţin de zece metri de el am schimbat repede direcţia bărcii, altfel intram direct în stabilopozi şi spărgeam barca. Mergând paralel cu digul am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral digurile sunt scurte şi trebuia să ajungem la capăt repede. Doar cel de la intrarea în port era de aproape un km lungime, restul sub suta de metri.
Am depăşit digul şi ne îndreptam spre mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa de departe chiar dacă am mers mai mult de jumătate de oră în necunoscut pe mare. Dintr-o dată a apărut în faţa bărcii plutind o parâmă groasă de care erau legate resturi de plasă. Dacă nu ridicam repede motorul, rupeam axul de propulsie al elicei în parâmă.
Ridic repede motorul şi Gogu cu o ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din barcă şi merg pe plajă să văd dacă cunosc ceva. Am dat de discoteca circulară de pe plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam. Din nou am trecut peste parâma cu plase rupte, smulse de furtună cine ştie de pe unde şi purtate spre mal şi apoi pornind motorul am încercat să mergem paralel cu digul. Trebuia astfel să ne îndreptăm spre larg. Cu toate că încercam să ţinem barca direcţionată spre larg, barca a mers tot unde a vrut ea.
După încă un sfert de oră de mers în necunoscut sperând că suntem suficient de în larg să găsim zone cu piatră şi scoică, unde stă ascuns guvidul, am oprit să încercăm să pescuim. Deja se luminase, dar acest lucru nu a făcut decât să schimbe culoarea mediului care ne înconjura, din negru în gri. Lipsa vizibilităţii mai mare de zece – cincisprezece metri în jurul nostru persista. Din când în când scoteam chiote a la Tarzan, poate ne răspundea cineva. Nimic. O linişte mormântală, umezeală şi o ceaţă care îţi pătrundea în oase. Doar pescăruşii se aşezau lângă barcă, aşteptând să le aruncăm ca de obicei peştii mai mici. Am aruncat ancora şi am început să pescuim. Dădusem peste un loc unde peştele mânca binişor. Cum se rărea, cum dădeam drumul la parâmă să schimbăm locul. La un moment dat am ieşit de pe zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai prindeam nici un peşte. Am plecat iar în necunoscut. Încercasem să pescuim cu câţiva metri mai lateral când am revenit de unde am oprit prima dată, trăgându-ne pe parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.
Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea decât clipocitul apei lovindu-se de copastia bărcii. Nu mai aveam curajul nici să schimbăm impresii despre aventura noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de departe de mal suntem şi dacă ceaţa se va ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm spre mal deoarece nu ştiam unde este malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre larg? Benzina pe care o aveam era suficientă pentru o ora de mers, dar dacă era necesară mai multă? Tremuram de frig în tăcere, aşteptând ca peştele să mişte în cârlig. Ceaţa ne pătrunsese cu umezeala ei prin hainele subţiri de vară şi acum îi simţeam neplăcutul efect. Dacă ar fi apărut soarele se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi deveneam mai optimişti. Câte un cormoran se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lângă barcă. Dacă sunt cormorani înseamnă că nici malul nu-i departe. Ei nu se avântă prea mult în larg. Pescuiesc la apă mai mică de zece metri să poată ieşi repede la suprafaţă. Erau doar speranţe că nu suntem departe în larg. Dar unde? Nici sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se auzea. Însemna că nu suntem aproape de port. Unde om fi oare? Ne întrebam în sinea noastră fără să avem curajul s-o facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se simţea la mână când trăgeam de volte. Porneam iar pentru câteva minute în necunoscut, să schimbăm locul.
Noi credeam că mergem tot spre larg deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel mai strălucitor, de unde trebuia să apară soarele, deci credeam că mergem spre răsărit şi totodată spre larg, însă până la urmă s-a dovedit că mergeam de fapt paralel cu malul la vreo câteva sute de metri depărtare. Apa era de peste şapte metri, deci tot aveam cinci sute de metri de mal.
Mergând spre orizontul iluzie, la un moment dat s-a spart ceaţa şi am descoperit o lotcă cu vreo patru persoane în ea venind spre noi la rame. Terminaseră benzina. Deci de unde veneam noi era malul. Barca era din zona Neptunului. Asta înseamnă că noi am rătăcit tocmai la vreo şase km de locul de acostare, tocmai prin zona Olimpului, unde nu mai fusesem niciodată.
Era ora zece şi noi nu aveam mai mult de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul. Am reumplut rezervorul cu benzină. În sfârşit a ieşit şi soarele iar ceaţa s-a risipit spre mal. Spre larg încă mai persista dar vedeai la aproape o sută de metri distanţă. Când am văzut că suntem deasupra zonei prezidenţiale din Neptun, ne-am îndreptat spre Cap Aurora unde veneam de obicei la pescuit, fiind zonă cu multă piatră şi scoică. Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai încercat în câteva locuri, dar aveam ghinion. Nu avea guvidul chef de masă, aşa că am abandonat pe la ora unu pescuitul. Mai mult am rătăcit pe mare decât am pescuit.
După vreo câteva ore de orbecăit pe mare în necunoscut, cu teama în suflet că ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne atât de mult încât să nu vedem malul chiar şi la ridicarea ceţii, ne îndreptam spre Mangalia cu maximum 4 kg de guvid fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era prima dată când am plecat pe ceaţă şi am reuşit să ajungem la mal, dar atunci mergeam trăgând la rame, nu ne îndepărtam aşa departe de mal, pe când acum aveam motor şi posibilitatea de a ne rătăci era cu mult mai mare. Ne-am scos barca pe mal unde am mai găsit câţiva colegi sosiţi, însă la fel de ghinionişti ca şi noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de departe cum am păţit noi. Nu ne era teamă prea tare. Aveam telefoanele cu noi şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne mai descurcam să ne orientăm, sunam la poliţia de frontieră să ne găsească, chiar dacă riscam o amendă în caz extrem. De atunci a mai fost ceaţă pe mare, însă eu nu am mai ieşit mergând la spital, la operaţie care m-a ţinut la mal până la sfârşitul anului.
03.01.2012 - MANGALIA
-->
Comentarii
Multumesc Mihaela. Abia astept. Copii mei astazi si-au propus sa gateasca peste la pranz. Si cum fiordul este la 150 m de casa lor, ginerele a coborat sa prinda un peste care sa le ajunga la toti cei 4 membri ai familiei. Abia astept sa-l vad cat este de mare. Nu-i ia 15' pana se intoarce cu prada. Si cand te gandesti ca la noi pleci la pescuit la zeci de km, dai intre 50-100 lei taxa si cumperi pestele de la "Pescarie" daca vrei sa mananci, este ceva.
Frumoasă poveste şi "Fir întins!", din toată inima vă doresc.
Multumesc Victorita. Am sa-ti povestesc cum va fi la pescuit in Marea Nordului si Oceanul Artic unde voi pleca intr-o "expeditie" pe 12 aprilie pt. 33 de zile. Sper sa am suficiente momente ce merita povestite. Aici pe mare numai dupa 15 mai voi putea sa ies.
DESI POVESTEA A AVUT UN FINAL BUN..CITIND..AM TRAIT EMOTII VII..
O AVENTURA RISCANTA..SA IESI IN LARG..PE TIMP DE CEATA....A FOST TOTUSI O AVENTURA FRUMOASA.. A UNOR PESCARI EXPERIMENTATI.. ..O POB=VESTE MARINAREASCA.. DIN CARE NU AU LIPSIT PESCARUSII SI CORMORANII.. PERICOLE EVITATE CU PRICEPERE.DE ADEVARATI LUPI DE MARE...
AM AFLET SI DE NECAZUL CU OPERATIA...
MA BUCUR CA A AVUT SI EA UN FINAL FERICIT..!
FELICITARI PENTRU CREATIE SI REUSITA...
MULTA SANATATE SI SUCCES IN CONTINUARE...!MARE CALMA..FIR INTINS..SI MULTA INSPIRATIE..!
........
* ">
Este doar un punct de vedere. Coincidente se gasesc mai peste tot in zilele noastre.
N-am stiut ,dar acum stiu ! Curioasa treaba si cu navigarea asta, fie chiar si pe internet ,asa am aflat si aflu multe.... despre cum trebuie sa privesti marea la anii astia care ne-albesc si despre vecina ta ,tiza mea ,in rest doar coincidenta de nume( poate si alta coincidenta -faptul ca privim mai mereu ape de mare ,de Dunare ...tot apa se cheama ea).
Multumesc Maria. Stii ca mai am o Maria Bratu vis a vis de fereastra mea? Sotia unui bun prieten. Ea nu naviga pe internet ca nu are calculator, fiind cam de varsta mea.
multa sanatate si la mal sa joci de bucurie privind chiar si marea, fie cum o fi ea !
Multumesc draga prietene. Noi batranii ar cam trebui sa privim marea de pe mal. Sa nu ne mai aventuram in conditii vitrege pe mare. Dar si cand marea este ca un lighean imens sa nu ai incredere in ea. Este mai rea ca o soacra. Se schimba dupa cum are ea chem fara sa te avertizeze.
Citit cu plăcere !