Respirând greu, întretăiat, cu pieptul sfâșiat de o durere inumană care îi devasta sufletul rătăcit printre spectrele nopții, o durere care din fericire fu spulberată de suspinele și vaietele ce sparseră liniștea odăii cufundate încă, în umbrele zorilor, cu un picior în lumea visului tulburător și altul în cea reală, Emilia se trezi speriată și uluită, hohotind necontrolat, cu lacrimile șiroind repezi, pe obrajii înghețati și lipsiți de culoare. Ultima frază rostită în vis stăruia încă pe buzele tremurânde și durerea o copleși din nou, mai violentă și mai profundă. Își apăsă pieptul și rămase cu privirea pironită în gol, lăsându-și emoțiile să se liniștească. Continuă să plângă, dar rațiunea se limpezea puțin câte puțin, pe măsură ce visul se risipea resemnat, în lumina confuză a dimineții.
,,Tată, nu pleca iar! Nu te las să mori din nou! Am nevoie de tine! Sau, cel puțin, lasă-mă să vin cu tine!”
Îngenunchease în fața lui, îl cuprinsese cu brațele și își culcase deznădăjduită capul pe pieptul lui. Era tânăr, negrăit de frumos și trist... Doamne, ce trist era! Și ea era tristă de moarte. Atât de tristă, încât nu dorea să se întoarcă aici, unde el lipsea de atâta vreme și unde dorul de el o năucea.
Când îl pierduse, universul întreg se năruise peste ea. Nu putuse accepta și se răzvrătise împotriva morții, o blestemase și o sfidase, acuzase Cerul de hoție și perfidie nemaiauzită! Se simțise jefuită și înșelată. Era atât de furioasă, încât spărsese tot ce se putea sparge prin casă, urlase, se zvârcolise pe jos, apoi îngenunchease în fața ferestrei prin care cerul o privea mustrător și-l implorase să i-l aducă înapoi. Durerea era atât de îngrozitoare, încât intrase într-un violent atac de panică, spera că va muri și că se va sfârși totul. Nu avea pe nimeni în preajmă și zăcuse pe jos minute în șir, neavând nici puterea și nici voința necesară să se ridice.
Nu, nu trebuia să permită amintirilor să revină, iar și iar, în visul și în realitatea ei! Trecuseră zece ani de atunci și se resemnase, în aparență. Tata o ajutase, vreme de un an de zile, să asimileze și să accepte dispariția lui. Făcuse o înțelegere cu el, când veghease la căpătâiul lui într-una din cele trei nopți de priveghi. Îi șoptise duios o sumedenie de promisiuni, alintându-i fruntea senină, dar îi ceruse în schimb un singur lucru: să vină în visul ei în fiecare noapte și să o ajute să-și ducă la îndeplinire promisiunile făcute. Îl simțea acolo și știa că o ascultă. Nu se înșelase! După ce se întorsese în exilul ei, Emilia primise noapte de noapte vizitele tatei. Venea mereu surâzând și îi spunea cât de mult o iubește. Atât! Îi surâdea mereu și se îndepărta ca o adiere, lăsându-i în suflet o fericire și o împlinire nepământească. Se trezea în fiecare dimineață mai puternică, mai liniștită și mai hotărâtă. Știa că el îi era alături și asta îi dădea aripi. Adormea fericită, nerăbdătoare să-l revadă, se topea la pieptul lui și se umplea de bucuria cerească pe care el i-o aducea mereu în dar. Povestea familiei despre visele ei și observa amuzată îngrijorarea lor incredulă. Evident, nu prea credeau că are roțile toate, dar ea ridica din umeri fericită și învăța din nou să mearga de mână cu tata, ca atunci când era mică.
Odată cu timpul, sufletul se vindeca, resemnarea se insinua pe nesimțite în mintea ei sub supravegherea tatei, care își rărea vizitele, aproape fără ca ea să bage de seamă. După un an, visele începuseră să se populeze cu alte personaje, să prindă alte sensuri și echilibrul său interior se reabilită aproape complet. Emilia se lansase cu trup și suflet în lupta vieții sale, iar visele lor prindeau formă cu o repeziciune uimitoare.
Viața își vedea de drum, evenimentele o târau în vârtejul lor, neînduplecate, schimbările se produceau cu toți și cu toate, așa cum erau planificate, dar subconștientul îngropase adânc în tainițele lui dureri, despărțiri, înfrângeri, spaime, doruri și multă tristețe. Când sufletul obosea și se împleticea epuizat, vise ca acesta, în care el revenea ca să-i elibereze durerea aceea ancestrală, la care numai un spirit evoluat putea ajunge, se repetau când și când, lăsând-o fără vlagă și voință. Se simțea de parcă ar fi fost exorcizată, tâmplele pulsau dureros, sufletul îi era mai greu ca o piatră de moară, era tristă de moarte și se izola o zi întreagă. Dorul de el o sfâșia și plângea cu suspine în singurătatea camerei sale.
Apoi totul se limpezea și viața o aștepta răbdătoare după colțul casei, să o ducă cu sine în angrenajul ei amețitor, prin timp, spațiu și incertitudini. Astăzi nu era ca alte dăți. El era bolnav, trist și deznădăjduit în visul ei. Nu mai surâdea și îi lăsase în suflet un gol imens, o durere strivitoare și o singurătate insuportabilă. Dar nu o luase cu el! Era bine? Era rău? Poate că nu venise timpul!...
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Numărul zero
Numărul zero este un număr cu soț sau este un număr fără soț?
Citeste mai mult…
Vizualizări: 23
-->
Comentarii