Irizări de mătase pe poale –
luna plină;
pe arcoidul obişnuinţei ancestrale,
Carul mare aleargă peste divina-i lumină.
Cum se întâmplă în nopţile poleite,
ca de-o nădejde,
mă reazem de razele ei
şi am senzaţia că pot înfrunta universul.
În parfumul toamnei cristaline,
cu trup de aur ca nişte zeiţe celeste,
cu foame de aripi de lumine,
zorile îşi petrec în jurul gâtului
un colier de ferestre.
La rădăcina bucuriei,
pe o potecă de soare,
azi,
dau mâna cu ziua mea de ieri.
Ne întâlnim în amintire;
drept recunoştinţă,
de pe covorul de frunze plecate în bejenie,
din memoria de vară a inimii,
îi întorc dobânda împrumuturilor sufleteşti
ca o speanţă tainică
pentru favoruri viitoare
şi un echilibru sănătos
al zilei de azi cu ziua de mâine.
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O5 septembrie
-->
Comentarii