Peste timp, ecoul străbate
anotimpuri uitate
paşii noștrii rămași stingheri
pe maluri de vise
între pământ și cer
se regăsesc
într-un vals al vântului
într-un amurg albastru
pictat cu stele și lună
pentru o clipă
ne întâlnim în zorii zilei,
sub picături de cer
când plouă liniștit
ascultăm murmurul frunzelor
sub tăcerea cuvintelor nerostite
adunate între noi
străbatem cu privirea
imensitatea zării
în căutarea unui sens al vieții
într-un univers întreg
visăm zborul cu teamă
în serile îndepărtate
până când dimineţile noastre
vor cuprinde toate florile lumii
adunate în sărutul
revărsat peste uitare.
-->
Comentarii
Mulțumesc din suflet!
Superbă odă adusă reîntregirii cuplului în plan universal!
Cel mai tare m-a înfiorat epitetul: „picături de cer”, căci vibrează în dimensiuni nedefinite și cuprinde întreaga ființă. Imaterialul se condensează, apoi se prelinge pe substanța trecătoare a materiei pentru a-i da șansa eternizării. Cam asta cred eu că ar fi și soarta sufletului - mai bine spus, șansa transformării lui. Felicitări!