Ne naştem orbi în universu-acesta îmbâcsit.
Umili, cerşim o libertate care s-a ofilit.
Ne este sete de cuvinte precise şi clare,
Oftăm, căci handicapul moştenit ne doare.
Fiinţa noastră e bolnavă şi încătuşată
În lanţurile neputinţei sale hibernează, uitată.
Ar vrea să strige, dar cui, căror semeni?
Conştiinţa-i pitită în umbra unor... nimeni.
Lumina îşi înfige aripa sa ucigătoare
În interiorul fiinţei, frământând-o, o doare...
Şi ca o vrajă pictată cu sudoare şi sânge
Aud cum întunericul din mine urlă: „Ajunge!”
Voinţa-mi trecut-a pragul împlinirii, fugind de disperare
Mă liniştesc târziu, sângele-mi pulsează ca-ntr-o regenerare.
C-am reuşit să evadez din zbaterile nemeritate
Să-i mulţumesc luminii sau conştiinţei nepătate?
-->
Comentarii
FELICITĂRI!
Minunate versuri...Felicitări!
Toată admirația pentru cuvinte , care sunt așa de expresive, fără să intre în banalitate, și mai ales, fără să imite! Felicitări mii!