Lucru deosebit astăzi, şi asta dă fervoarea substanţei sale, lirica Luminiţei Cristina Petcu, iată! e răsfrângătoare de cunoaştere. De distingere!...
Amintim că a devenit deja banală stabilirea faptului după care ar bântui în stihuirea românească a ultimelor decenii absenţa IDEII. Altfel spus, suntem siliţi a fi spectatorii cohortelor de substantive, ce nu le leagă în nod nicio cultură. Totul, din păcate, se rezumă numai la semne. Nicio perspectivă de nuntire semnificantă în SENS! Şi aceasta, spre vătămarea întregii literaturi. Căci publicul iubitor de poesie (filo-poeionul) se cere a fi ,,violentat “ nu doar cu urme, ci şi cu urmire ( tăcere ţesută în tâlc). Şi este asta sarcina oricărui creator. Nu lenevirea gândirii tagmei cititorilor şi instaurarea imperiului platitudinilor are, astfel, în vizibilitate scriitorul de luat în seamă! Ci desemnarea Fiinţei... I se impune celui ce face, urzitor de „a fi”, de ,,a şti” şi de ,,a şopti”, să poarte, sub vastităţile nimiciale, mantaua profetului clavăzător. Sub obsesia eternităţii, peste confortabil, fragmentar şi aproximativ...
-Ce reuşeşte, peste toate acestea, cartea ,,Himere de Pharos” dincolo de vremelnicia contemporană, şi nu numai?
În primul rând, ca sens al existenţei, o împăciuire cu lumea, sub un mult-firesc echilibru, drept:
„...o ceremonie de nuntă
din care lipseam doar noi.” (Gliptică Brassai).
Drept o gravare în ne-timp…căci, în fond, nu contează preţioasa piatră, ci încrustatul!
Deasupra de mode barbare, neînţelegînd înţelegerea comodă, florilegiul cultivă sentimentul euforic al singurătăţii:
“Primăvara târziu, la crăpatul zorilor,
când cerul se-acoperă de ceţuri gingaşe
mă trezesc cu surâsul inuman al olimpicilor
ascultând acelaşi verset din KUSA NO ZU
ca şi cum aş privi lăuntric
pe principii depăşite demult,
boala ascunsă a speţei umane,
obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi
n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează
un zen cu orbitele goale întoarse spre neant
de parcă ar fi şi acolo invulnerabil,
inaccesibil, de neatins şi totuşi
prea vag chiar şi vântul strâns între trestii
în miez de noapte, anxios
cătun de munte peste care-a nins cucernic
cu fluturii propriei noastre singurătăţi,
aceeaşi teamă îngăduită să fixeze îndelung
un zid de lut văruit şi OTRAVA
ca o sete albă de nicăieri.” (Seminţele liniştii)
Sunt aici desenaţii de iubire niponă, având girul Héloïsei, ce nicicum nu-l imaginează pe Narcis. Căci poeta vede în fuiorul de ape oglinditor mereu altă închipuire ( a sa?):
“ Dacă poţi avea acces direct la realitate,
ce rost mai are să emiţi supoziţii
asupra tuturor nedumeririlor?” (Despre lucruri aşa cum sunt)
Bănuind, prin urmare, că realitatea nu-i decât acea decindeală. Iar ea poate fi în “niciunde-le”, fie dinăuntru, fie din imensul “afară”.
Deşi această apropiere descinde dintr-o practicare a gândului, antică, abandonată uitării în vremea de-acum, autoarea o refiltrează în retorta inimii şi tâmplei prin analogii condensatoare...într-un drum de la adoraţia efemeră a corolei către sublimarea-i manifestă în parfum. Sărutătorul şi însuşi SĂRUTUL!...
În miez, avem de-a face cu un joc aluziv al mutării accentelor de semnificaţii din vânt în eterul misterios.
....O cununie a despicării, nu străină feminităţii simbolice, cînd şi-alege muta iubire. Adică “risipelnicul”, drept condiţie a reânoirii vieţii (viitoare).
Poemele curg însoţite de acea coregrafie tragică, având protagonişti întâmplarea, soarta şi moartea şi tot înşoptesc tulburător dilema memento amandi, versus memento mori. Căci, aţi întrezărit: îmbrăţişând iubirea, îmbrăţişăm, în râul destinal, chiar moartea şi sfârşim prin a avea conştiinţa profundă că toate poartă cu sine perspectiva zădărniciei.
“Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.” (Peisaj scufundat în somn)…
Sau, oedipian:
„Poate că Bruckhardt avea dreptate,
se poate vorbi despre moarte
fără să întindem mâna spre ea?”
Stihuirea, aflată sub vraja unui Rabindranath Tagore, Lucian ori Diogene din Sinope, trece graţios de adunarea expresivă a vocalelor în indicii impresivi ai înmulţirii întru cuvînt. Se observă o dezbrăcare perseverentă de fapte, cu scopul atingerii purificării. Ţinta nu-i pradă părelnică, ci chiar aţintirea spre unimea adâncă şi originară.
Investigaţie lirică neliniştitoare, situată în faţă cu abisalul, ca o iolă tremurândă “în marea trecere”, poezia prezentă dă seamă de nume ce nu-s, când dincolo de dantela zicerilor aduce cu sine o nerăbdare a tălmăcirii visării.
Spre care, tot cu reverie, o salutăm pe enigmatica agapoeionă!...
Petru Solonaru
-->
Comentarii