Oraşul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident.
Tu simţi trăirile perfecte în care poţi zăbovi singură
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii.
Înduioşătoare şi senina,
Precum un orfan aprinde o lumânare
Pentru parinţii pe care nu i-a cunoscut.
Mâna mea de porţelan alb
Pe sânul tău vinovat în creştere
Şi cearceaful călcat de nesomn
Ma duc cu gândul la animalele dresate
Puse să joace la circ.
Vinovat de biciuire permanentă
Ridic măna în semn de protest
Pentru dezinvoltura cu care te laşi
Îmblânzită mereu.
-->
Comentarii