Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura osteologică a întîmplărilor efemere. Îmi strîng doar genunchii la piept...ca şi cum ar fi unicul lucru de care pot avea parte. Chiar dacă obiecţiile pe care le ridic nu mai folosesc la nimic. Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic. Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficţiunii, un alt stil, o altă şcoală...
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenţei, suavă şi cronofobă, pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin. Sugrumată mereu...de zodia de fier a mamei fără copii. N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin...întruparea pură a paradoxurilor....
Pentru ce aş face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp...cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele lumeşti cele mai idilice. Mi-am ars degetele de viaţă...de ţigările superlong...atîrnate în ştreangul singurătăţii...Lichefiată de ger şi de muşcătura timpului...îmi pun chimonoul ros de şoarecii frigurilor galbene...şi mă întreb dacă merit igrasia ploilor. Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor...
Aud paşii morţii...în faţa unei uşi...larg deschise către ovalul meu în ninsoare...
Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenţei, suavă şi cronofobă, pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin. Sugrumată mereu...de zodia de fier a mamei fără copii. N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin...întruparea pură a paradoxurilor....
Pentru ce aş face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp...cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele lumeşti cele mai idilice. Mi-am ars degetele de viaţă...de ţigările superlong...atîrnate în ştreangul singurătăţii...Lichefiată de ger şi de muşcătura timpului...îmi pun chimonoul ros de şoarecii frigurilor galbene...şi mă întreb dacă merit igrasia ploilor. Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor...
Aud paşii morţii...în faţa unei uşi...larg deschise către ovalul meu în ninsoare...
Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?
-->
Comentarii
"Află că floarea cea mai frumoasă este totdeauna cea dintîi veştejită" - Andre Gide ("Noile fructe ale pământului"
Culori dintr-o seară de toamnă, cînd vîntul bate în faţă dinspre apus...aducînd cu el o ploaie măruntă şi rece. Şi-n aer plutesc mirosuri de flori precoce, ce s-au născut şi au murit prea repede...
E greu sa deslusesti culorile atitor sentimente... un text pe care nu indraznesc sa-l comentez.
Nu stiu daca e proza dar sigur e-o poezie.