16. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Sângele lui Adonis
- povestea anemonei -
Cică era odată o primăvară atât de frumoasă, încât până și bătrânii brazi au înflorit în conuri de argint și miere...
Într-un timp în care zeii umblau încă printre oameni și pădurile vorbeau cu vântul, trăia un tânăr de o frumusețe care tulbura până și liniștea cerului. Numele lui era Adonis.
Nu era zeu. Era muritor. Dar frumusețea lui avea ceva din aurul apusului și din claritatea izvoarelor de munte. Oriunde mergea, pădurile păreau mai luminoase.
Într-o zi, în timp ce vâna printr-o vale plină de maci și ierburi parfumate, o privire îl urmărea din spatele unui nor. Era Afrodita.
Zeița iubirii coborâse din Olimp ca să vadă lumea muritorilor. Dar când îl zări pe Adonis alergând prin iarbă, cu sulița strălucind în soare, ceva neobișnuit se întâmplă.
Inima unei zeițe bătu ca a unei femei.
— Cine este el? întrebă ea vântul.
Vântul, care se numea Zephyros, se roti în jurul tânărului și răspunse:
— Este Adonis, copilul pământului.
Afrodita coborî.
Când Adonis o văzu, se opri. Nu știa dacă are în față o femeie sau o lumină.
— Cine ești? întrebă el.
— O călătoare, răspunse ea zâmbind.
De atunci, zeița uită de Olimp. Umbla alături de Adonis prin păduri, peste coline, prin câmpuri de iarbă înaltă. Îi arăta flori pe care muritorii nu le observau și îi povestea despre stele.
— Tu nu aparții acestui pământ, îi spuse într-o seară Adonis.
— Și totuși sunt aici, răspunse Afrodita.
— De ce?
— Pentru că te-am văzut.
Timpul curgea altfel lângă ei. Dar nu toți zeii priveau cu bucurie. Zephyros, vântul de primăvară, îi urmărea. El o iubise pe Afrodita de multă vreme, în felul tăcut al vântului care nu cere nimic, dar speră. Când o văzu râzând alături de muritor, ceva în el se frânse.
— Cum poate o zeiță să iubească un om? murmură el.
Într-o dimineață, Adonis se pregătea de vânătoare. Afrodita îl opri.
— Nu pleca azi.
— De ce?
— Am un presentiment.
Adonis zâmbi.
— Sunt vânător. Pădurea e casa mea.
— Nu toate animalele sunt făcute pentru sulița ta.
El îi atinse obrazul.
— Mă voi întoarce înainte ca soarele să apună.
Dar în pădure se ascundea o furie veche. Zephyros chemase un spirit sălbatic – un „mistreț uriaș”, întrupare a geloziei. Adonis îl întâlni într-o poiană. Animalul era imens, cu colți ca niște pumnale.
— Frumoasă pradă, șopti Adonis, ridicând sulița.
Dar în clipa în care aruncă arma, vântul o devie. Zephyros suflase. Mistrețul atacă. Colții îi sfâșiară coapsa. Adonis căzu. Sângele lui roșu se împrăștie peste iarbă. În palatul ceresc, Afrodita simți. Inima i se strânse ca într-un pumn.
— Adonis!
Coborî ca o lumină fulgerătoare peste pădure. Îl găsi întins pe pământ, respirația lui devenind din ce în ce mai slabă.
— Nu… nu… nu… șopti ea.
Îl ridică în brațe.
— Rămâi cu mine, Adonis!
El deschise ochii.
— Zeiță… plângi?
— Nu sunt zeiță acum. Sunt doar femeia care te iubește.
Adonis zâmbi slab.
— Atunci… nu mi-a fost dat puțin.
Sângele lui continua să curgă, picurând în pământ. Afrodita își apăsă fruntea de a lui.
— Zeii pot învia lumea… dar nu pot opri destinul muritorilor.
O lacrimă îi căzu peste rana lui. În acel moment, pământul se cutremură ușor. Din picăturile de sânge se ridicară flori mici, roșii și delicate, cu petale subțiri ca niște aripi. Vântul le mișca ușor.
— Ce sunt acestea? șopti Afrodita.
Pământul răspunse:
— Amintirea lui.
Adonis închise ochii. Trupul lui deveni liniște. Afrodita rămase mult timp acolo, în genunchi. Zephyros veni încet, rușinat.
— Eu… nu am vrut să moară.
— Ai vrut să-l pierd, spuse Afrodita fără să-l privească.
— Am vrut să te întorci la cer.
Ea ridică o floare roșie. Petalele ei tremurau la cea mai mică adiere.
— Vezi? spuse ea. Iubirea aceasta nu poate fi ținută. Doar amintită.
Vântul o atinse. Petalele se scuturară imediat.
— De aceea oamenii o vor numi „anemonă” – floarea vântului.
Afrodita se ridică.
— Atât de fragile…
— Dar născute din iubire, răspunse Pământul.
Din acea zi, anemonele roșii răsar primăvara pe câmpuri. Petalele lor sunt delicate, gata să cadă la prima adiere. Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că au fost create dintr-o iubire care a ars prea intens pentru a rămâne. Și, când vântul trece peste ele, Afrodita știe că Adonis încă dansează în lume.
Trecui și eu pe la ei, când înfloreau anemonele, și de acolo, călare pe-un strugurel, vă spusei ce-am văzut în petalelor ei.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii