SATUL
Au inima sensibilă poeții...
Își cântă fiecare satul
și-n orice slovă el încearcă
să nu fie-ntrecut de altul.
Sate de munte, de câmpii, de dealuri...
forme perfecte ca un cerc,
iar prin ocheanele moderne,
în timp, vedem cum se petrec.
Sat românesc, vechi, satul natal –
cu oameni buni și harnici gospodari,
cu animale-n curte, în câmp cu cereale...
trebăluiesc la toate de-atâția ani și ani.
Pe deal, expuse la feții cu soare,
hectare de podgorii cu vițele-ncărcate
cu purceluși de struguri de diferite soiuri –
un elixir al vieții cu har de sănătate.
Gutui, smochine și piersici aromate,
ce le-adunase moșu’ cu migală
sub paie, la covercă, adeseori găseam,
că mă duceam la el în fiecare seară.
Era pândar la vie în fiecare toamnă.
Făcuse o sfârlează cu multe ciocănele –
sperietoare. Graurii – nori negri, cădeau
pe pârguiții struguri și... multe coțofene.
Trosneau de rod pe drumuri trocurile pline.
Era o bucurie-a noastră, a oricărui copil,
să intre, să zdrobească în picioare
ciorchinele de struguri, ca piramide, stivuite-n lin.
Ce vremuri mai erau !
De sărbători Biserica era ne-ncăpătoare.
Eram mai ortodocși; supuși canoanelor...
Și-n zi de sărbătoare era... tot sărbătoare !
Și școala era școală ! Avea respectul ei.
Copiii erau cu mult mai educați.
Învățătorul, părinții, toți oamenii din sat
erau, cum se cuvine, la fel de respectați.
Azi fără tagă poți să-ți dai cu seama
și cu evlavie de un cuvânt –înaltul –
că porți blestemul strămoșesc de uiți
părinții, casa și... tot ce încropește satul.
ION PĂRĂIANU
-->
Comentarii
Semn de apreciere pentru mesajul transmis cu ajutorul secvenţelor lirice...