Se alintau pe covorul de iută al bunicii tălpile goale
călcâiul se îndesa în el, degetele mângâiau țolul moale
erau ca la ei acasă, de ce ar tresări…
nici în puf, nici pe mohair bunica nu mă culca
lăsa pisica să-mi lingă mâna până se sătura
eram eu mai pisică decât ea, de ce aș fi tresărit…
toamna se ascundea în pod lângă Hopa-mitică,
îl găseam doar pe el vara următoare ghemuit într-o ulcică,
ea dezghioca nuci, suna clopoțelul, ca frunza tresăream…
într-o zi bunicul a plecat să sape o fântână în cer;
nici azi nu s-a întors, din senin a căzut un fulger,
în somn toate copilele din mine au tresărit…
moartea venea în toate anotimpurile la cules;
adolescenta, tânăra femeie, mama unui univers,
în noi dureri tăvălea prin tăceri adânci tresăriri!
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Mulțumesc, Lenuș! Mulțumesc Nicoleta! Mulțumesc și cititorului necunoscut!
Frumoase amintiri , frumoase versuri.
Lecturat cu mare drag!