Dorul.
Dorul se lasă pătruns şi cerul e albastru. Nici aripi să zboare nu mai are. S-a (în)ghemuit, tot, la mine-n piept.
În zare, de aici, de la banca noastră, tată, ceaţa învăluie munţii, dincolo se curge apa îngheţată în sloiuri şi marea spumegă.
E curat la tine şi zăpada e albă şi liniştea se cântă printre ramuri, crengi de pădure cu soarele strengăreşte pitit, de ger, la umbra crucilor din ţintirim şi lumina arde, semeaţă, în candele aprinse de cu noaptea printre bagaje pregătite să se-mpartă la porţi străine.
Lacrimile se dor, între ele, se-nghesuie sub pleoape şi se atârnă sprijinind obrajii de parca ar fi ţurţuri la streaşina casei din copilărie, pe vremea asta şi nici nu mai contează cum e afară. Pârtia e plină şi târlia luneca valea. Se bucură...
Iubirea spală neajunsul din noi.
Sufletul se poartă în loc de inimă, ca o decoraţie, la vedere.
20.01.2017, ora 12,54’
-->
Comentarii