Scrisoarea a CCIX-a
(Tie Gv )
Iubirile toate sunt în uimirea noastră, undeva în albul susului, între ţărmuri de patimă şi mări nevinovate. Suntem crescuţi inimii sub ploi înspicate, din verticala înălţimii şi creştem ei ca aripi într-un zbor care va veni. Sunt aripile acelea care este greu să le întinzi ca să cuprinzi lumina, pentru că ea izvoreste spre nesfârşiri, desăvârşit şi fără regrete, se înjugă ispitei şi se lasă pradă vâltorii. Iubirea este ploaia care ne dezleagă o fericire senină, sau ninsoarea care ne lunecă în vise, lină. Doar în ea poţi auzi glasul ochilor, dăruirea ploii şi a zăvorului care te împleteşte vis sub gene şi apoi te striveşte.Doar iubind cu adevărat visezi pribegirea ei sub pleoapa ta, fericirea fără margini şi aerul sfinţilor.Uneori însă iubirea devine foame, te adună şi te vinde răcorii, într-o linişte care cuprinde un veşnic anotimp, care îţi adulmecă rana şi apoi te lasă. Anotimpul acesta este al inimii, nu al iertărilor şi nici al aerului întins între paginile răsfoite în grabă. După ea există doar un coridor lung, cu o uşă închisă spre noi, pe care o vom răzbate, o vom dărâma, chiar dacă aveam amândoi câte un rând de chei şi lacrimi rămase în gaura de cheii, uşă pe care nimeni nu o va mai repara, uitând că odată ne-a aparţinut, fără margini cu începuturile toate.
-->
Comentarii