Scrisoarea a CCXVII-a

[Chiorean Aurel]

Scrisoarea a CCXVII-a 


Am ales scrisul ca mântuire, cu miezul lui tăcere, cu trunchiul ei lumină. 
Vezi cerul tău a trezit în mine un vis, în dangătul de zori, vestind o dimineaţă, cu fiorul visare, cu peceţi în cuvinte, ca să pot  lumea aceasta pierdută să o adun, din descântul trudit, ca silabă. Mi-e cerul tău cântare, când îngeri vor să spună dorul meu din frunzele care mă năpădesc din greu şi-mi lasă peste suflet o rugăciune albă. N-am vrut să povestesc lumii năvalnicul fior ce mă îndeamnă şi chinuit de întrebări ar vrea să le ştie pe toate. Vreau doar să scriu de răsărirea ta, de liniştea ce parcă împinge cerul, de vadul aşteptării, de taina mea, de rostul de a petrece. Te scriu, te scriu mântuirea mea, povestea mea, ca să te pot soarbe osânda, în setea mea dincolo de margini. Nemărginire . Te scriu curgere deapă albastră, loc de întâlnire cu mine, aşteptare ce o să vină, sau depărtate cărări, ca să mă renasc din ocrotiri divine, suav şi tainic, într-o sfântă vină. Scriu cu mâinile mele, care ţi s-au dăruit pentru rugăciunea în care ţi-au luat forma trupului, atunci când am putut prima dată să îţi rostesc liniştea, în răspunsul care îmi zăboveşte trăirea ce o simt. Şi de atunci scriu, te scriu, ca un stăpân rătăcit în sclavia pe care o hrăneşti, din străfundul timpului cu frumuseţea ta. Să rămâi, să te scriu !

[Gabriela Mimi Boroianu]

Taifas4

[Gabriela Mimi Boroianu]

Taifas 4

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]