Scrisoarea a CLII-a
Stăm iubito, cu obloanele trase legaţi unul de altul şi nu mai ştim să scriem poeme tandre şi ne-am răni dacă le-am citi. În noi a rămas doar nesomnul şi fâşia de rece care se amestecă cu întunericul, cu apa sărată, ca să înveţe mai întâi tăcerea. Nu îţi cer nimic, doar zborul să pot să plec din viscol şi să îmi pot plânge liniştea care îmi îngheaţă sângele, pe cărările care au de acum mii de uşi şi ne cheamă în durerea din oglinzi. Priveşte în oglindă, sunt sigur că ai să mă vezi, mai am cuvintele în prag, dar toate îmi sunt căluşi în gură căci trupul meu s-a dezlipit din nerostire, în amintire ta. Doar acolo mai simt că sunt, ca un fel de zălog spre nemurirea, din răstignirea mea. Durerea mă macină, dar şi mă înalţă, lăsând deoparte îndreptările de bine, în liniştea aceleiaşi clipe în care două fiinţe se caută într-una. Iubeşte-mă la sânul tău lumina şi iartă-mi toate clipele în care nu îmi ştiam fericirea pe de rost. Mă gândesc să te strig, să mă ning, să mă auzi, sau să mă dizolv ca o licoare dintr-o sticluţă neîncepută.
-->
Comentarii
Mulțumesc!