Scrisoarea a CLIV-a
(GV)
Suntem cu toţii rădăcini de soare care urlă cu vânt trecutul, prin frunzele fructelor de patimi ce ne străbat spre toamnă, cu bucuriile vieţii. Ele sunt muzica inimii sub tăcerile care ne aparţin în adâncul fiinţei, ca şi cuvinte neîmblânzite, într-un cântec firav pe care l-am strivit cu lacrimi, cu timpuri apuse şi cârje de povară. Ne-au pus cerurile curcubeie la brâuri şi am devenit drum, taine, sau cărări în care ne pierdem des , visând frumos, efemer, sau steril. Ceea ce nu ne părăseşte este amintirea, care ne plouă cu frunze şi doar în ea suntem egali cu noi, ca să ne putem răsfrânge în toamna celorlalte vieţi. Vom curge, iubito, râuri şi văi de trupuri, vis la porţile care ne adăpostesc povara de lumină. Ne plouă doar cu frunze şi iubire, ca să rezistăm timpului, ce ne condamnă la o toamna care nu se sfârşeşte. Ceasornicul toamnei, este paznic la iubire, spăşit în recunoaşteri de păcat, dintr-o stare a existenţei dincolo de real, unde tu mă iubeşti, trăind în mine, fiind însă tu însuţi. Tot ceea ce eşti, este ceea ce iubeşti, unicul motiv ca să exişti trăire zămislită cu adevărat, în care arzi cumplit, dar trăieşti. Am să mă întorc să îţi scriu, iubito, până atunci voi fi un ţipător de vise, într-o noapte pe drumul unui suflet pădurit cu iubire, trecând prin frunze spre o iarnă cu fulgi care vor să ne ude împreună.
-->
Comentarii