Scrisoarea a CLXXV-a
Suntem cu toţii atât cât putem iubi, o viaţă ascunsă în iluzii, între cuvinte ce tac şi urechi sigilate, în adevăruri sau confuzii. Suntem doar o clipă, una nepierdută de nemurirea rămasă, o apă care îndeamnă la visare, un foc care trece prin sânge între viaţă şi moarte. Zborul nostru este când mai nebun, când mai cuminte, ca o rugă fără preget sub ceruri înalte, năucit de avânt şi bizare dorinţe. Uneori suntem povara care urcă fără asemuire în cuvânt ca şi un acoperiş de mănăstire, cu sfinţi în podul palmei şi grâu, un verb care curge peste pustiuri ca lumină. Avem pământul ca pedeapsa din sfere tainice şi vecii, când vorba ne este vârtejul care trece prin noi ca un răcnet sau o tandră iluzie. Suntem rostirea unei ploi, tăcerea pietrelor, miezul fructelor şi înaltul la care râvnim, între cele două maluri. Cunoaştem doar singurătatea dealului de lut din plutirea noastră peste anotimpuri, ascunşi după pleoape în vise. Suntem atât, visul unei porţi care dăruieşte lumină şi plâns de speranţă, o urmă sub tălpile abisului, un strigăt de stele, cuvântul, fapta, sau gândul care ne defineşte întregul.
-->
Comentarii