Scrisoarea a CLXXVII-a

[Chiorean Aurel]

Scrisoarea a CLXXVII-a 
(GV)

Distanţa dintre noi scurtează timpul, poveştile sunt anii mei din clipe, mă dor hazarduri, garduri care zac, mă doare drumul, dealul dinainte. 
Mai simt şi acum iubito, mâna ta urmând linia conturului meu, sub întrebarea :Eşti ?Da, sunt şi voi fi mereu tremurul mâinilor tale albe, ziua senină, vorba care mă face naiv, ruga,sau spatele îndoit de vise, restul sfânt al zilei sub cerul tainic, care şopteşte depărtările ştiute şi scrie cu prafuri de culoare închisă lumina ta, pe încheietura mâinii. Doar lacrimile ne mai îmblânzesc, iubito, pentru că ai aşezat înaintea mea umbra şi m-ai dăruit nisip clepsidrei, ca o linişte ce se topeşte într-o plecare dreaptă. Am devenit o lumină golitoare învârtită pe degete sau făcută sul, sub privirea ta ca o răstignire. Sunt condamnat la dor, când ploile tale mă îmbracă în culori din tihna care îmi aduce albul sfâşietor al lipsei. Nu mai am nimic de făcut, decât să rămân sub cer, să îmi anin oftatul, să îmi număr paşii în spiritul umbrit al cărării şi să îţi murmur toamna în care mă săruţi. Mai freamăt nopţi, apoi mă închin.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]