Scrisoarea a- CXCV-a
Îţi scriu din nou, îţi scriu despre o dimineaţă clădită parcă în veşnicie, sub o închipuire a vieţii ce mă îndeamnă. Mă simt hărţuit, iubito, de priviri de lumină, de o realitate în care mă închid, te caut şi te strig, ca pe o vorbă, pe care o tac în trăiri nemărginite. Voi zbura, va veni o vreme când am să zbor spre un tărâm de tăceri, nespuse nimănui, sau într-o altă toamnă care mă va fura spre capătul de lume. Pe tine, pe tine te rog, să mă laşi, doar toamna ta să îţi fiu, să mă trezesc mereu în ea fără să ştiu de ce plâng sau râd, dăruindu-mă altui anotimp care petrece. Lasă-mi şi gustul şi mirosul amintirilor, taina ce o am cu tine şi încerc să nu o robesc şi firul de iarbă, să mă mai pot îmbăta cu lumina ta pe care o plâng în praguri, sfânt, părinţii. Nu îmi este teamă de hotare, de mugurii albi crescuţi pe ram şi nici de amintiri, pentru că ele nu mă părăsesc niciodată, oricât m-aş arde pe ruguri. Mai lasă-mi o clipă să te aştept ... toamna mea, de care nu ma voi vindeca niciodată !
-->
Comentarii