Scrisoarea a -CXLIII-a
(GV)
Nu ţi-am mai scris de mult timp iubito, m-am rătăcit pe puntea gândurilor moarte, în zborul păsărilor peste ape şi nici nu mai ştiu ce vreau, să scriu, sau să tac. Ştiu doar că îmi este dor de ceva, de somnul meu de vise, de drumuri ce mă cheamă şi nu înşeală, de taina clipei, de sărutul de la poartă, când tuşul minţii mele se străduie să te scoată din minte şi eu, eu ca un tâmp, îmi mint inima şi nu reuşesc. Îmi vărs toate culorile în cuvânt şi-ţi caut talpa ce se afundă-n lutul meu egală ca să îmi scriu tăcerea care mă cuvântă. Nu ţi-am spus niciodată de nemărginirea de fluturi, de dorul meu, de numele pe care mi l-am ucis în mine, de patimi, de vise, de dor, de tropotul lor de copite, crezând că ai să înţelegi vreodată că îmi eşti ploaia ce mă udă şi îmi străbate drumurile toate, când eu îmi flămânzesc suspinul, trăgând perdeaua unei depărtări. Mă plouă cu singurătate, cu ploi de cenuşă, cu lumina deodată, mă plouă cu duminici de zâmbet trist. Mă plouă şi tac, poate ştii ?
-->
Comentarii