Scrisoarea a CXLIX-a
Scrisoarea aceasta nu am vrut să ţi-o scriu. Este ca un strigăt topit în ceruri obosite, o vreme furată şi topită în mângâieri ca să ajung de la tine, la mine. Este năvala aceea peste capătul de lume, minunea aruncată de geamătul neputinţei de a îmi spune ruga înlăuntrul căreia trăiesc de când ai plecat, ca să îţi simt paşii în depărtări aride, în dorul meu, din ziua care plânge şi clipa ce ucide. Noi doi, iubito suntem calea, suntem visul real, în rest totul este tăiş sau timp pierdut, pentru că aripile ne-au crescut în depărtări şi acum ne este teamă şi de crengi şi de muguri. Am vrut să îţi spun, că tot ceea ce scriu are numele tău, că în scrisul meu, îmi ard inima în ruguri şi vibrez în depărtări o neputinţă. Mă risipesc ca fulgii de zăpadă, pentru că iubirea este odihnă pierdută şi nu îmi ajunge doar să te ştiu că simfonie, sau popas în speranţa zburătoare. În mine eşti trăire sfârtecată, chiar dacă deseori mă inec la malul tău, când visul cu tine îşi plânge clipa în mine, sau mi se zvârcoleşte între gene şi mă trezeşte din nou în somnul care nu îmi mai aparţine. Adorm doar în liniştea ta, în frica de cuvintele ei şi în puterea clipei neclintite care mi-o da speranţa în pragul fiecărei nopţi. Mă simt o clepsidră care-şi plânge goliciunea, când pierde o plajă.
-->
Comentarii