Scrisoarea a-CXXXIV-a

Scrisoarea a CXXXIV-a 
(GV)

Nu s-a schimbat nimic de când te ştiu, doar   vrea speranţa în mâini  îţi rodească
Mi-era atâta dor, iubito, de iarnă, de zilele lunecoase sub priviri neîmprumutate de alb, în care cuvântul şi suspinul rămân pe aceeaşi canăîmbrăţişând doar taina sărbătorilor,întreţinută de dorul, cu care ne-am umplut vieţile uit şi acum cum ninge, neîndurătorul alb tribut, pe care îl plătesc cu fiecare regret, cu fiecare iluzie şi cu fiecare trecător,în care te văd pe tine. Eu te mai respir la fel de adânc şi acum, păcatul meu sublim, scriindu-mi trăirea risipită fără tine în vijelii şi zăpezi sub care freamăt cu pădureaNopţile strâng în doruri nerostite, dar te găsesc în visul, în jurământul meu şi în gândul pe care îl adorm la sânul tău. Cu patimă doar gura-mi vorbeşte sărutul din visîn teama  voideschide ochii şi fluturii vise vor zbura în iarnă şi au  moară, iar eu voi rămânegând nerostit, încă un anotimp. Nu ţi-am spus niciodată de teama ce  cuprinde în dor şiaşteptareîn vântul care  minte  respir ...  respir adânc în piept, visând.

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

-->