Scrisoarea a-CXXXIV-a

[Chiorean Aurel]

Scrisoarea a CXXXIV-a 
(GV)

Nu s-a schimbat nimic de când te ştiu, doar că aş vrea speranţa în mâini să îţi rodească. 
Mi-era atâta dor, iubito, de iarnă, de zilele lunecoase sub priviri neîmprumutate de alb, în care cuvântul şi suspinul rămân pe aceeaşi cană, îmbrăţişând doar taina sărbătorilor,întreţinută de dorul, cu care ne-am umplut vieţile. Mă uit şi acum cum ninge, neîndurătorul alb tribut, pe care îl plătesc cu fiecare regret, cu fiecare iluzie şi cu fiecare trecător,în care te văd pe tine. Eu te mai respir la fel de adânc şi acum, păcatul meu sublim, scriindu-mi trăirea risipită fără tine în vijelii şi zăpezi sub care freamăt cu pădurea. Nopţilemă strâng în doruri nerostite, dar te găsesc în visul, în jurământul meu şi în gândul pe care îl adorm la sânul tău. Cu patimă doar gura-mi vorbeşte sărutul din vis, în teama că voideschide ochii şi fluturii vise vor zbura în iarnă şi au să moară, iar eu voi rămâne, gând nerostit, încă un anotimp. Nu ţi-am spus niciodată de teama ce mă cuprinde în dor şiaşteptare, în vântul care mă minte să respir ... să respir adânc în piept, visând.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]