Scrisoarea a-LII-a
(GV)
Să pot învăţa tăcerea, ar trebui să mă zidesc în piatră, în afara acestei lumi, undeva, într-un vad al aşteptării, cât timp, mai am pentru răspunsuri. Mi-este teamă însă că îmi veţi găsi gândul în adâncuri şi vei afla că mă ninge albul tău, când liniştea împinge-n mine cerul. Partea aceea de cer rămasă ca să mă pot renaşte lumină şi să pot continua să fiu, o veşnicie în sânge. Nu ţi-am spus însă că frigul îmi retează asfinţitul din închipuiri, străzile mi-s lacrimi şi am pe buze un sărut de nume. De aceea m-am gândit să îţi scriu şi bine şi stângaci, ca să te desprinzi din culori de sărbătoare, să fii în mine dor, să-mi rămâi în veci, chiar dacă mă doare. Nu ştiu dacă ai să citeşti asta, dar aş vrea să ştii că te iubesc şi te respir între distanţe şi tăceri fără să mă risipesc în întrebări , ca pe unicul meu locuitor.
-->
Comentarii