Scrisoarea a-LXX-a
Va trebui să plecăm undeva, ca păsări de vise, în doruri ce zboară, ca albii de râuri, ca dor de lumină !
Suntem sălcii, la margini de râuri, trăind o poveste netrăită, în cetatea noastră de singurătate, îndrăgostiţi de apa nebună ce pleacă. Suntem jumătăţi de cuvinte, rădăcini şipământuri în roiri peste zări, un fel de iubire... orice fel. Iubirea şi teama sunt doruri răstignite, sunt ramuri de vis, într-o şansă pe care ţi-o acorzi ţie însuşi, când vremitremurânde dezleagă un veşmânt, într-o taină de patimi. Fiecare dragoste faţă de cele anterioare, este dragostea adevărată, apoi devine negare rătăcită jalnic, comparând totul. Lacrimile sunt inutile, ele nu fac decât să topească hotarul, iar cuvintele nerostite devin spovedanie. Te trezeşti mereu într-o stare de vid, într-o luptă dintre lumină şi beznă,căutând istovul ce inundă ogorul, în care ai semănat flori şi grâu pe aceeaşi câmpie. Niciodată nu vei putea să îţi salvezi sentimentul, este ca o alergare spre un liman, în care nu faci altceva decât să te răscoleşti în pacea ta. Existăm doar ca mâini ce-s flămânde, scăpate de sub o zare de trăiri uitate. Sufletul tău te va cunoaşte înaintea ta, iar tu, tu nu vei şti niciodată adevărul despre tine.
-->
Comentarii