Scrisoarea a VII-a
(GV)
Credeam ca lacrima este slăbiciune, că ploaia de cioburi, e ploaia de stele.Dar nu, ea este aerul proaspăt al serii, e o cale către ţine însuţi, sau un senin ce se scurge dinlăuntru spre în afară, la poartă săruturi, la masă tăcere.
Lacrima, este plânsul fluturilor în apusuri adunate din cuvinte, distanţa între ele, povara albă , ascunsă vinii. Poate nu ştii, dar mi-a rămas atât de mult dor şi atât de multe greşeli de făcut, dar mai ales cuvinte cu care ţi-aş fi ţesut poemele de iarnă în palmă, unde m-ai pironit dorinţă, ca să te pot cerne din zăpadă, zborul meu. Urăsc clipa fără tine şi sfinţenia pentru care m-ai făcut să te iubesc, fărâmă cu fărâmă, ca să pot fi trăirii cruce şi visării destin, fără să privesc în vremuri, la clipa noastră împreună.
Sunt muritor, iubito, iubirii sfânt mă închin !
-->
Comentarii